Dan Caragea: Din istoria relațiilor diplomatice și culturale româno-spaniole I

Contextualizări – S-au scris câteva istorii ale românilor, niciuna de anvergură în vremurile recente, de către o largă echipă de profesioniști, incluzând diverse paliere de abordare − analize economico-financiare, studii demografice, sociale și religioase, politica externă, viața cotidiană, mișcarea culturală etc. −, așa cum există în culturile de referință. Între istoriile pe care o astfel de Istorie ar trebui să le cuprindă între copertele sale, istoria diplomatică, ca expresie a politicii externe, ar urma să ocupe un loc de seamă, pentru că nu este cu putință să înțelegem trecutul în afara contextului internațional − mereu schimbător, în căutare de noi echilibre − care ne-a condiționat istoria, dând pe deplin seama de ceea ce am fost și de ceea ce suntem. Dacă ar fi să ne limităm doar la ultimele două secole, este lesne de observat că răscoala lui Tudor din 1821, pătrunderea masoneriei, momentul 1848, unirea Țării Românești cu Moldova, aducerea prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Junimea literară și politică, dobândirea independenței, proclamarea regatului, conflictul româno-bulgar din 1913 și alipirea Cadrilaterului, participarea noastră la Primul Război Mondial și făurirea României Mari, avântul cultural și civilizațional interbelic, Al Doilea Război Mondial, reajustarea teritoriului și proclamarea republicii populare sub control sovietic, prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, aderarea României la NATO și intrarea noastră în Uniunea Europeană − niciunul din aceste evenimente majore nu a fost opera nemijlocită a românilor; niciunul din aceste evenimente nu poate fi corect înțeles în afara politicii externe, a jocurilor de interese, pentru că tot ceea ce putea fi dorit de noi trebuia consimțit de cei puternici, adesea în condiții anevoioase și cu mari sacrificii.

Istoria ultimilor două sute de ani este, și la români, istoria a ceea ce alții au îngăduit să fie, cu bune și cu rele, cu momente de extaz și de dezamăgire, cu timpuri prospere și vremuri potrivnice. La începuturile epocii moderne, istoria diplomației românești ne apare neîndoios legată de trei momente esențiale: unirea Munteniei cu Moldova, aducerea unui prinț străin pe tronul României și proclamarea independenței față de Înalta Poartă. Pe scara timpului, avem în vedere două decade: 1858-1878. O sinteză a acestor ani este menită să ofere cititorului fundalul pentru desfășurarea scenelor privind începuturile relațiilor diplomatice și culturale româno-spaniole.

Unirea Principatelor – Vorbim astăzi de un stat numit România pentru că, mai întâi, a fost posibilă, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), unirea Țării Românești cu Moldova (în 1775 austriecii cumpăraseră de la turci Moldova de Sus, numită impropriu Bucovina, iar în 1812 Rusia ocupase Moldova dintre Prut și Nistru, numită abuziv Basarabia). Prin Tratatul de pace semnat la Paris, la 30 martie 1856, Marile Puteri − Franța, Marea Britanie, Prusia, Austria, Rusia, Turcia și Sardinia (Piemontul) − garantau integritatea teritorială a Imperiului Otoman, dar și a Principatelor Danubiene. Se punea astfel capăt protectoratul rusesc asupra Moldovei și Munteniei, instituit, prin tratatul de la Adrianopol, în urma războiului ruso-turc (1828-1829).

Cum de această dată se dorea îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării, Imperiul Țarist a trebuit să retrocedeze Moldovei un teritoriu în sud-vestul Basarabiei, o parte a Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Bolgrad și Ismail). Moldova și Muntenia continuau să se afle sub suzeranitatea Porții, dar Marile Puteri au instituit un protectorat colectiv asupra acestora. Tratatul mai prevedea înființarea a două adunări (divane ad-hoc), la Iași și București, pentru ca românii să se poată exprima, prin delegați, asupra viitoarei organizări a principatelor. Se prevedea, de asemenea, închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, Marea Neagră fiind declarată neutră. Tot atunci s-a înființat și Comisia Europeană a Dunării, fluviul devenind de liberă trecere,  spre beneficiul comerțului.

În lunile care au urmat, curentul autohton unionist a devenit tot mai puternic, trecând dincolo de litera tratatului. Divanul de la Iași, bunăoară, s-a pronunțat pentru unirea celor două principate într-un singur stat, autonom și neutru; alegerea, ca șef al statului, a unui principe străin (una fără cealaltă fiind compromisă, după cum scria, la 1856, consulul francez la Iași, Victor Place); puterea legislativă să fie încredințată unei adunări care să reprezinte interesele națiunii; noul stat să aibă dreptul de a stabili relații comerciale după propriile sale interese.

În 1858, Conferința de la Paris privind organizarea principatelor s-a încheiat cu o convenție, semnată la 19 august, prin care Marile Puteri respingeau atât unirea Moldovei cu Muntenia, cât și alegerea unui principe dintr-o dinastie europeană, dar acordau totuși numele de Principatele Unite ale Moldovei și Munteniei. Pentru a se garanta un oarecare progres, s-a instituit o Comisie Centrală, la Focșani, ca să pregătească legile ce urmau a fi promulgate de comun acord și să se ia unele măsuri privind unificarea armatei. Se convenise ca Principatele Unite să fie conduse de domni diferiți, aleși dintre pretendenți localnici. Convenția mai stabilea egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și desființarea titlurilor de noblețe. Nu încape îndoială că puterile potrivnice unirii, în special Turcia și Austria, sprijinite de Rusia și de Marea Britanie, reușiseră să tempereze viziunea unionistă a Franței, căreia i se alătura, necondiționat, Sardinia. Convenția din 1858 a însemnat, fără umbră de îndoială, un pas înapoi față de Tratatul din 1856.

La începutul anului următor, fără a încălca litera Convenției, dar ignorându-i spiritul, adunările elective din Principate au ales domn, la 5/17 ianuarie, la Iași, și la 24 ianuarie/5 februarie 1859, la București, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, înfăptuindu-se astfel unirea prin persoana suveranului.

Politica „faptului împlinit” implica însă consimțământul Marilor Puteri, şi mai ales pe cel al Turciei. Depășirea abilă a obstacolelor a fost posibilă datorită unei lăudabile acțiuni diplomatice, meritelor lui Cuza, dar și războiului care avea să izbucnească, la 29 aprilie, între Austria și Sardinia (Piemontul), cu implicarea ulterioară a Franței, război din care Austria va ieși înfrântă.

Cea mai dificilă misiune diplomatică i-a fost încredințată de Cuza lui Costache Negri, care a primit sarcina de a merge la Constantinopol. În același timp, Vasile Alecsandri urma să facă o călătorie la Paris, Londra și Torino. Ludovic Steege era trimis la Berlin și Viena, iar prințul Obolenski la Petersburg.

La Paris, V. Alecsandri a fost primit mai întâi de ministrul Afacerilor Străine, contele Walewski. A urmat, chiar a doua zi, audiența la împăratul Napoleon al III-lea, căruia diplomatul român îi înmânează o scrisoare din partea domnului ales. Napoleon a făcut o efuzivă declarație în favoarea unirii, acceptând deschiderea unei agenții oficioase române la Paris și oferind armatei 10.000 de puști, muniție și instructori pentru modernizarea acesteia. De asemenea, împăratul a mai promis Principatelor un împrumut destul de semnificativ pentru redresarea situației financiare.

La Londra, V. Alecsandri a cerut, așa cum fusese sfătuit, o audiență oficioasă la lordul Malmsbury, ministrul Afacerilor Străine. Primirea a fost la început rece, dubla alegere fiind considerată un act de dispreț față de Convenție. Alecsandri a răspuns abil reproșurilor: „Ne-am răzămat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis şi văzând că Convenţia nu ne opreşte de a alege acelaşi Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituţionale a noului nostru regim”. Cu condiția recunoașterii suzeranității Porții și a respectării pe mai departe a literei Convenție, lordul Malmsbury schimbă, vizibil, tonul: „Vă declar cu lealitate că guvernul Majestăţii Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă şi bunăvoinţă. El va arăta chiar în viitoarele conferinţe cele mai favorabile dispoziţii în chestia alegerii Prinţului Cuza”.

(va urma)

Dan Caragea – Critic literar, Senior editor OR (Portugalia)

Citește și