Dan Caragea: Despre toleranță și intoleranță

Nu ştiu ce ar trebui să înţelegem mai degrabă prin „toleranţă”: să fie vorba de un sentiment, de o stare de spirit, de o judecată, de o trăsătură de personalitate, de o atitudine sau un comportament uman?

Poate că „toleranţă”, sau opusul acesteia, „intoleranţa”, presupune întregul hexagon care face ca emoţiile, trăirile, credinţele, judecăţile, faptele şi manifestările oamenilor să fie un tot dinamic, o rețea de cauze şi efecte inter schimbătoare şi în continuă devenire.

„A tolera” însemna, încă din latina clasică, „a suporta, a îndura”. „Permit, îngădui (trec cu vederea) lucruri pe care aş avea dreptul ori puterea să le opresc”, scrie, în dicţionarul său, A. Scriban, în 1939. Deşi atestat abia în secolul al XIV-lea în franceză, cuvântul „toleranţă”, exprimă una din virtuţile cardinale ale creştinismului, religie a iubirii aproapelui şi a blândeţii de miel. În numele acestor valori, se va ridica Erasmus din Rotterdam în apărarea celor urgisiţi şi acuzaţi de erezie. John Locke va scrie şi el, la vremea sa, o importantă A Letter Concerning Toleration, în 1699, iar Voltaire un cunoscut Traité sur la tolérance, în 1763.

Nu trebuie să confundăm însă acest concept „iluminat” (și aici fac aluzie la Voltaire) nici cu nepăsarea, nici cu supunerea, nici cu indulgenţa, nici cu îngăduinţa spiritelor moi sau indiferente, pentru că „toleranţa” se naşte dintr-o lungă şi migăloasă şlefuire raţională a impulsului primitiv de manifestare, sub diverse forme, a agresivității. Este opera supraeului, adică a conștiinței, privind modul de a ne judeca semenii. În numele umanului și umanismului (în sens larg), toleranța ne înalţă, ne înnobilează și ne desăvârşeşte moral ca persoană.

Dimpotrivă, „intoleranţa” apare în ochii celorlalţi că o manifestare excesivă, nestăpânită şi intransigentă, aşa cum întâlnim la personalitățile paranoide. „Intoleranţii” resping cu suficienţă şi cu duritate ideile sau faptele ce nu le sunt pe potrivă, cu o exagerată siguranţă de sine asupra adevărului, cu o convingere care, deşi neunanimă, este proclamată ca universal valabilă. „Intolerantul” este falsul tribun, cu gesturile lui teatrale şi chipul pătruns de importanţa ideilor ce îi răsună, mesianic, în cap.

În toate împrejurările, dar mai ales în disputele civice, persoanele intolerante se manifestă cu iritare şi agresivitate, blocând, nediplomatic, căile de comunicare, șansele înţelegerii, ale negocierii sau compromisului. „Intolerantul” este lipsit de flexibilitate, de arta argumentării, nu se poate purta nici molâu nici machiavelic. Ne putem întreba ce motivaţie îl mână: o exagerat de bună imagine de sine, autostima hipertrofiată, despotismul afectiv, dispreţul pentru diferenţă sau propensiunea spre fanatism?

Persoanele intolerante pierd întotdeauna la masa verde pentru că nu pot transforma lozincile în argumente, urletele în voce temperată, ura pentru cei diferiţi în compasiune. Altminteri, iată marea lecţie a lui Voltaire: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous puissiez les exprimer.”(Nu îmi plac deloc ideile voastre, dar mă voi bate până la moarte pentru ca voi să le puteţi exprima.) Cam așa ne vorbea și Ion Rațiu despre atitudinea democratului…

TOLERANȚA
Cuvântul este de câteva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, și a trecut de la treapta de formulă nouă și revoluționară la banalitatea cea mai comodă. Anatole France vorbește despre unul care ani de zile intra gratis în teatrele pariziene, dându-și numele repede la control: răposatul Scribe (feu Scribe)! În felul acesta circulă, îndelung și sigur, idei − cuvinte adică de un indiscutabil prestigiu.

Nu-mi dă în gând să arunc toleranța printre ideile răposate. Dar cu cât mai intens circulă o idee, cu atât îmi pare mai naturală trebuința de a-i preciza valoarea prin control. Iată două documente de o claritate scandaloasă.

„Sunt acum la modă oarecare idei noi pe care eu nu le pot aproba, pe care nu le voi aproba niciodată. Țineți-vă de cele vechi, fiindcă acele sunt bune; cu dânsele au trăit strămoșii, și le-a mers bine, de ce n-am trăi și noi tot așa?… Cine mă slujește trebuie să predea în școală ce poruncesc eu. Cel care nu poate sau nu vrea, sau îmi vine cu idei noi, acela să plece, sau eu îl voi îndepărta.”

Împăratul Franz al Austriei vorbea așa către profesorii liceului din Laibach la începutul secolului trecut. Astfel se înțelegea în vorbă pe atunci autoritatea supremă cu cetățenii, fără înconjur. Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, un mare duce de Saxa-Weimar amenința cu o jumătate de an temniță pe supușii care „discutau” prea mult… Este elementar: cu cât mergem îndărăt, cu atât autoritatea se arată mai categorică și drastică; cu cât venim mai aproape de vremurile noastre, relațiile între puterea supremă și cetățeni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege, ca și orice ordonanță autocratică poruncește cu deopotrivă autoritate. Pe lângă fiecare paragraf se subînțelege imperativul: poartă-te așa cum îți ordon, ori, de nu, întrebuințez contra ta violența.

Deosebirea stă în cuprinsul însuși, mai aspru ori mai blând, implicat în lege. Autoritate tolerantă este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai granița pozitiv determinată a toleranței, și e exterioară acestei din urmă. Gândirea comună, pătrunsă de postulate libertare, uită lesne aceasta, și lesne se strecoară în sufletul oamenilor convingerea că e numai o chestie de timp și voință să ne mântuim, odată pentru totdeauna, de antipatica silă exterioară. Așteptarea aceasta este o iluzie adâncă și adânc naivă a mulțimilor moderne. Iluzia aceasta este fără îndoială indispensabilă pentru lupta pe care timpul nostru, prin chemare istorică, trebuie să o dea ca să înlocuiască o sumă de constrângeri vechi și tot mai nesuferite cu altele, nouă și tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii să nu ne împiedice de a vedea că ideea toleranței este o limită după care se orientează voința noastră fără să o poată atinge vreodată.

E clar: invocarea toleranței, în domeniul politic și social, este adesea o cochetărie de esență ori naivă, ori destul de ipocrită. Fiindcă acolo sunt în prezență raporturi de putere, prin urmare de voință, lucrul se încheie totdeauna într-o intransigență oarecare, inaccesibilă argumentării logice, și sfârșește dar cu intoleranță, fiindcă intoleranța i-a fost originea. Este aci în joc contradicția elementară a vieții practice: premisele sunt imperative de voință și sentiment, iar de asemenea premise omul leagă „demonstrații” în formă logică − leagă demonstrații atunci când nu poate face altfel, când adică e împiedecat să impună celuilalt, pe loc, voința lui curată. Între voința pură și argumentare se încheie totdeauna și natural legături nesincere. De aceea promisiunea de a „înțelege” și „respecta” opinii deosebite de ale noastre nu trebuie dată ușuratic. Invocarea toleranței, cuvânt plin de farmec idilic, cere specială prudență − dacă lăsăm la o parte cazul de vicleșug pe de-a întregul.

Toleranța este condiția dintâi pentru ca să devie reală și simțită libertatea, bunul neprețuit la care visează atât de aprins oamenii. Nimeni astăzi, cât ține lumea civilizată, nu visează toleranța fără înconjur. Dar actualitatea, cu apucăturile ei dictatoriale, face cu deosebire ingrată situația apostolilor pasionați și naivi al acestui fermecător ideal. Câtă vreme lupta de interese, între clase și deci între indivizi, va rămâne așa de aspră cum este de zece ani încoace, toleranța va întâmpina, în practică cel puțin, la fiece pas, ofense ironice sau brutale. Dacă e drept că anume clase sociale sunt istoric chemate să aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordonează inevitabil intereselor acelor clase, și interesele sunt intolerante.

Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele. „Tout ce qui est pouvoir est stupide”, zicea, naiv și ursuz, Flaubert. Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, în esență, irațional: orice putere constituită exclude într-un grad oarecare toleranța, adică împăcarea oamenilor prin „înțelegere”, deci prin inteligență. Toleranța este o idee regulativă, cu ajutorul căreia criticăm formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care să facă puterea de prisos.

În practica politică, întrebuințarea ideilor este comodă: acolo ele se aruncă și se retrag repede și fără multă grijă. Teoria are însă datoriile ei de strictețe și eleganță. Conflictele de putere întind ideilor curse și le compromit prin contraziceri când triste, când comice. Și nu văd, pentru idei, altă apărare decât să se curețe prin critică, de înflorituri cu cari le-a alterat o circulație banal idilică, deopotrivă lipsită de controlul teoriei precise, ca și al practicii serioase. (Paul ZARIFOPOL, Din registrul ideilor gingașe, 1926).

Autor: Dan Caragea

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.

Citește și