Dan Caragea: „Carpe diem!”

Tradusă prin „Trăieşte-ţi clipa!”, expresia latină este și astăzi destul de des folosită, fiind un îndemn de a trăi momentul sau clipa prezentă, fără a ne preocupa cu viitorul.

Fraza completă, scrisă de marele poet Horaţiu, sună astfel: „Carpe diem, quam minimum credula postero”, cu sensul: „Culege ziua de azi și fii cât mai puțin iscoditor privind viitorul”. Tema odei a XI-a, din primul volum horaţian, este celebrul carpe diem, prin care poetul o sfătuieşte pe tânăra Leuconoe să profite din plin de fiecare moment al vieţii sale, chiar dacă o aşteaptă o viaţă lungă de trăit. Prezentul este cu adevărat important, dar nu în sens imoral, de nepăsare şi desfrâu, căci îndemnul stă sub semnul unei adevărate discipline de viaţă care ne spune să nu lăsăm pe mâine ceea ce putem face astăzi. Este important de subliniat că Horaţiu, deşi s-a arătat interesat de adevăratul epicurism (de natură mai degrabă ascetică), nu a exaltat trăirea plăcerilor pe care mulţi le-au asociat, în vremurile mai noi, acestui îndemn. Trebuie să recunoaştem că astăzi cei ce folosesc expresia horaţiană îl dau mai degrabă un sens libertin, de satisfacere a plăcerilor trupeşti, fără a se gândi la urmări, sau de a trăi momentul în absenţa oricărei judecaţi morale negative. Într-o lume a consumismului, plăcerea este şi ea devorată într-un timp relativ scurt, cu o frenetică intensitate, dar fără a o mai corela cu sensul moral, în general nebulos sau nedescoperit.

„Cerc vicios”

Expresia, preluată din franceză în secolul al XIX-lea, se foloseşte atunci când ne referim la o situaţie complicată, periculoasă şi încurcată, din care nu se întrevede o posibilitate de ieşire.

„Vicios” nu se referă aici la vreun defect moral, la păcat sau perversiune, ci la un pericol real. Este vorba, aşadar, de o situaţie dificilă, în care ne simţim prinşi, real sau mental, aidoma unui cerc din care nu se poate ieşi.

Iată ce scrie Constantin Dobrogeanu-Gherea: „Indiferența publicului? Dar de ce publicul e azi așa de indiferent pentru producțiunile artistice, când cu treizeci ori patruzeci de ani înainte arăta un interes așa de mare pentru Alecsandri și alții? Cu explicațiile date însemnează a te învârti într-un cerc vicios: publicul nu citește pentru că nu se produce și nu se produce pentru că nu se citește.” (Asupra mișcării literare și științifice)

Marele Eugen Ionescu ne-a lăsat acest delicios aforism: „Descrie un cerc, mângâie-l apoi, şi se va transforma într-un cerc vicios.”

„Castele în Spania”

De obicei spunem „a construi sau a clădi castele în Spania” atunci când ne referim la proiecte fără şansa de a se realiza, la reverii inconsistente. Expresia provine dintr-un celebru roman francez, „Romanul rozei” (din veacul al XIII-lea).

Un autor din secolul al XVII-lea ne spune că, pe vremea ocupaţiei arabe, a construi castele în Spania ar fi fost o întreprindere fără noimă din cauza incursiunilor maure. Explicaţia nu este întrutotul convingătoare, pentru că expresia are, în franceză, variante cum ar fi „castele în Brie”, „castele în Asia” sau „castele în Cairo”.

Aceasta ne arată că presupusele „castele” au fost plasate de imaginarul oamenilor în locuri îndepărtate sau inaccesibile. A ajunge, aşadar, la aceste „castele” devine un fapt irealizabil, de neatins. Deşi nicio explicaţie nu pare suficient de convingătoare privind referirea la Spania, mi se pare că, atunci când formula apare, Spania era, pentru francezi, un teritoriu suficient de îndepărtat, deopotrivă cunoscut şi necunoscut, prietenos, dar şi ostil, pentru a deveni un loc al exoticului.

Să lăsăm acum cititorul în compania unui poem de Macedonski, intitulat „Castele-n Spania”, publicat în volumul Excelsior (1895).

Lui Cincinat Pavelescu

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească

Și să câștig la loterie,

Aș duce-o viață-mpărătească,

Ascuns să nu mai mă găsească

În timpi de ani, ființă vie.

 

N-aș vrea să am măriri deșerte,

N-am nici-o sete de renume,

Aș înălța mereu concerte

La adăpost de griji și certe,

La adăpost de om și lume.

 

În colț tăcut de vreo Sahară,

Castel aș pune să-mi zidească,

Și scuturat de-orice povară,

Aș ridica spre ceruri scară,

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească.

 

Ca-n basme masa mi s-ar pune

Și s-ar deșterne tot ca-n basme,

Bucatele cele mai bune

Ar apărea ca prin minune

Pe tăvi aduse de fantasme.

 

Prin vase de-aur și prin cupe

De cornalină și agată,

De silfi ușori, gentile trupe,

Ar tot turna zburând în grupe

O ambrozie delicată.

 

De pe-o terasă înflorită

Privirea mea s-ar pierde-n cale

Sub frunzătura-nchipuită

De soare vesel strălucită

Și scânteind de portocale.

 

Fântâni de ape săritoare,

Ar răcori-o-n orice clipă

Cu picături nălucitoare

Ce-n urmă-n limpede izvoare

S-ar scurge leneș sau în pripă.

 

Iar împrejur de-acea grădină

Nimic, nimic decât pustie…

Pustia de nisipuri plină

Precum e cerul de lumină, —

De-aș câștiga la loterie.

 

Dar viața în singurătate

Mi s-ar urî și ea la vreme

Și mi-aș clădi atunci palate

Pe lângă țărmuri populate

De-ale amorului poeme.

 

Pe lângă Neapol am de știre,

Că e un cuib între verdeață,

Eu l-am văzut în părăsire

Ș-am fost cuprins l-acea privire

De melancolica-i dulceață.

 

Acolo corpul mi l-aș duce,…

Ruina trage la ruină… –

Aș vrea ca moartea să m-apuce

Purtându-mi viața ca o cruce

Pe-un țărm frumos de mare lină.

 

Dar câștigând la loterie,

M-aș face ca și alții poate,

Și preschimbat prin avuție

N-aș mai căta o vizunie,

Ci aș voi să gust din toate.

 

Atuncea poate-n gând mi-ar trece

Să țin în lume tren și casă,

Să am bufoni cu tivge sece

În contul căror se petrece

Și paraziți să am la masă.

 

Să treier podul în trăsură,

Să-mi râd de suferințe grele,

Iubindu-mi singura făptură,

Pentru stomac și pentru gură

Să fie ținta vieții mele.

 

Oh! simt, oh! simt că avuția

Pe om îl face rău să fie,

De-mi cântă-n suflet poezia,

Să cânte-o face sărăcia… –

N-am câștigat la loterie.

 Dan Caragea