Dan Caragea: Academia și dicționarele sale – DOOM, ediția a treia (6)

Ne vom referi acum la dubletele accentuale, comparând nu doar DOOM3 cu precedentul, dar și cu DOOM1, pentru a vedea mai bine evoluția normei în ultimii patruzeci de ani. Pentru ca cititorul să poată urmări formele, vom marca peste tot accentul prin sublinierea vocalei tonice.

DOOM1 DOOM2 DOOM3 =
antic antic/antic antic
asfixie asfixie/asfixie asfixie DOOM3 = DOOM1
candid candid/candid candid DOOM3 = DOOM1
firav firav/firav firav
pojghiță pojghiță/pojghiță pojghiță
polip polip/polip polip/polip DOOM3 = DOOM2
sinecdocă sinecdocă/sinecdo sinecdocă DOOM3 = DOOM1

Nu știm ce mai caută varianta polip în DOOM3, de vreme ce în toate edițiile polip este forma preferată.

Pentru pojghiță, din 1939 până astăzi, nu a existat decât un singur dicționar care să-o accepte ca formă-titlu: DLRLC (1955-1957). Dicționarul limbii române moderne (1958) a revenit: pojghiță. Așadar, preferința pentru pojghiță rămâne un mister.

DOOM2 schimbă pentru prima dată la noi o serie de forme-titlu de etnonime, dar și de alte adjective, aplicând sufixul dezvoltat e/ean, -e/eană la formele de singular: herculeean, marmoreean, mediteraneean.

Formele vechi herculean, marmorean, mediteranean (pron. -le -an; -re -an; -ne-an) sunt astăzi variante. De pildă, herculeean, cu variantele, herculean, Herculane, dar și erculean, în folclorul nostru existând chiar un personaj cu acest nume:

„Ercul Erculean / Căpitan râmlean” (V. Alecsandri, „Poezii populare ale românilor” în Opere, vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978, p. 119; ed. I, 1866)

Regula propusă de DOOM3 nu este aplicată cu regularitate. Ne întrebăm de ce oare de la fr. lycéen nu avem norma liceean, ci licean? Nici fr. européen nu a dat la noi europeean, ci european, pron. e-u-ro-pean. Cam multe sufixe românești pentru unul singur francez!

De evidențiat regularitatea la etnonime de tipul arameean, caldeean, hiperboreean, precum coreean, unde se poate vorbi de Arameea, Caldeea, Hiperboreea, Coreea.

Să vedem acum ce s-a întâmplat cu unele dublete lexicale din DOOM2 în ediția a treia a dicționarului. Astăzi nu vom discuta decât două serii:

DOOM1 DOOM2 DOOM3 =
afgan afgan/afghan afgan DOOM3 = DOOM1
arameic arameic/aramaic aramaic

Forma afghan este atât de puțin adaptată limbii române, încât nu ne mai întrebăm ce a căutat în DOOM2 și nici de ce a fost abandonată. Pur și simplu am revenit la norma din 1982 și nu este rău.

Nu putem trece însă peste aramaic și (limba) aramaică, mai ales că aici DEX-ul nu oferă o soluție etimologică clară, trimițând la arameean.

Aram este numele dat de vechii evrei Siriei. Aram era al cincilea copil al lui Sem (Facerea, 10:22), motiv pentru care descendenții s-au numit arameeni. Lăsăm de o parte etimologia propusă de Dicționarul de neologisme (1986), direct din semiticul aramaik, preluată și de Dicționarul de termeni lingvistici (1998), pe care o considerăm, cum se va înțelege mai jos, inacceptabilă.

Noua ediție a Dicționarului etimologic al limbii române (DELR), cea din 2022, explică pe aramaic prin arameic.

aramáic, -ă adj., s.f. „(referitor la) limba vorbită de arameeni” 1898 (var. araméic, Enc. rom. I, 740) < germ. aramäisch, ulterior și engl. Αramaic // cf. arameean DEX.

Se deslușește așa: aramaic provine din germană (germana explică varianta arameic, nu și forma-titlu!), ulterior „întărită” prin engleză. Ni se mai spune că etimologia dată de DEX, din fr. araméen, este greșită. Prima atestare (a variantei): 1898, în Enciclopedia română, I, p. 740.

Enciclopedia română, al cărui prim volum a apărut în 1898 la Sibiu, a fost coordonată de Corneliu Diaconovici (Diaconovich, pe foaia de titlu), având un număr mare de autori de pe tot cuprinsul țării. DELR citează arameic de la p. 740, dar nu menționează (sic!) articolul principal (p. 227) pe care îl redăm mai jos:

Aramäa, (ţeara muntoasa*, contrastul de la Canaan = »șes«), în anticitate întreg teritorul dintre Arabia, Eufrat și Palestina, mai ales însă Siria în stânga Iordanului. Limba aramäica, aparţinĕtoare limbilor semite, cu 2 dialecte: cei de vest (siriac) și cel de est (chaldeic).

Mai există și alte ocurențe (la „abba” și „Daniil, profet”), unde forma este tot arameic, ceea ce arată ca varianta din germană a fost preferată de Victor Szmighelschi, profesor la Blaj, autorul articolelor legate de Biblie și arheologie biblică, de către coordonatorul lucrării și revizorii, care stăpâneau germana.

Desigur, engleza susține forma aramaic, dar nu joacă în etimologia acestui cuvânt decât un rol tardiv, secundar, de întărire.

Vom arăta mai întâi că termenul aramaïque exista în franceză și era curent în secolul al XIX-lea. În Encyclopédie du dix-neuvième siècle, répertoire universel des sciences, des lettres et des arts, vol. III, Paris, 1838, apare articolul aramaïque. În cunoscutul Dictionnaire national, ou Grand dictionnaire classique de la langue française (vol. I, Chez Simon Éditeur, Paris, 1845), de Louis Nicolas Bescherelle, apare cuvântul-titlu aramaïque: „Au commencement, les Juifs parlaient la langue aramaïque.” La 1856, se publica la Paris Complément de l’Encyclopédie moderne, dictionnaire abrégé des sciences, des lettres, des arts…, de Noël de Vergers, Léon Renier, Edouard Carteron (vol. I, Firmin Didot Frères). Articolul de aici se intitula: „ARAM, ARAMÉEN, ARAMAÏQUE”. De asemenea, vom mai cita în încheiere dicționarul lui Pierre Larousse, Grand dictionnaire universel du XIXe siècle, tom I, Paris, 1866, unde, de asemenea, există un articol: aramaïque. Larousse face însă distincția între aramaică și arameeană, după dicționarul lui Théodore Bachelet:

ARAMAÏQUE s. et adj. (a-ra-ma-i-ke). Linguist. Idiome sémitique ayant de grands rapports avec l’araméen : L’aramaïque se compose de vingt-deux lettres, et est parlé dans le pays de Bagdad et de Bassora. (Bachelet.)

Littré a preferat forma unică: araméenne, iar această soluție s-a păstrat și în lexicografia actuală (V. TLFi). Să nu se creadă însă că varianta aramaïque s-a stins în franceză. Mai deunăzi, am observat că se vindea la FNAC cartea De l’Aramaïque en Occident. Sons et sens avant l’écriture, de Danielle Prades (Esméralda, Paris, 2004).

Nu ne rămâne decât de cercetat atestările mai vechi de la noi, înainte de a conchide.

În limba ebraică nu s-au conservat de cât 5 forme, în etiopiană patru, iar în aramaică numai trei. (Mariu Șăineanu, Limbile semitice. Schiță istorică-linguistică, Lito-tip. Codreanu & Săvoiu, București, 1895)

Elementul grec s-a propagat până departe în Orient: în Asia, el s-a introdus în idioamele semitice (aramaica, araba), în persiana, turca, arména și georgiana… (Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbii și culturii române, Editura Librăriei Socec, București, 1900, p. XXXVIII).

Așadar, prima oară, anterior Enciclopediei de la Sibiu, termenul apare atestat, în 1895, la Mariu Șăineanu (1869-1947), fratele lui Lazăr, „Dr. phil., Diplomat al Școlii de limbi orientale din Paris”, cum se semnează pe foaia de titlu. În notele acestui studiu de 49 de pagini, remarcăm că bibliografia este dominant franceză și germană. Este evident că termenul aramaic era preluat din școala franceză (cf. Renan, între alții).

Să vedem totuși și o atestare pentru arameică, forma intrată din germană:

… de la o religiune magică la altă religiune magică (Spengler numără printre dânsele și păgânismul decadent), și pe de altă parte, au expus aceeași dogmă religioasă în limbi diferite: arameică, ebraică, greacă, arabă, etc. (H. Sanielevici, Noi probleme literare, politice, sociale, Ed. Ancora, București, 1927, p. 49)

Așadar, DELR ar fi trebuit să dea cele două căi: 1. aramaic, din franceză (1895), ulterior și engleză (d. 1970) și 2. arameic, din germană (1898). Astăzi, sub influența engleză, forma aramaic se dovedește a fi nu doar mai frecventă, ci și mai îndreptățită, între cele două, pentru a fi declarată normă (ca în DOOM3).

Autor: Dan Caragea (Portugalia)
Articol publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc a lunii august 2022.

Nota Redacției:

Dan Caragea este critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Română (specialitate B: Limbă și Literatură Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, critic, publicând în diverse reviste culturale din România. Între 1991 și 2008 a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autorul unui manual de portugheză pentru străini, Viver em Portugal, director al societății Cyberlex, responsabilă pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului Tropes
(analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului Tropes și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică Analiza automată a discursului în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la prima fază de implementare a proiectului Romtext în România. Publică și în revista culturală Leviatan.