După atâția ani, milioane de victime, milioane de refugiați, orașe și sate distruse, legături economice esențiale anulate, o instabilitate care afectează un continent întreg și, nu în ultimul rând, periculoasa polarizare a relațiilor internaționale, totul – și mai mult decât atât – trebuie reevaluat.
Este necesară o colaborare multinațională al cărei rezultat trebuie să fie încetarea ostilităților pe frontul ucrainean. Părțile implicate trebuie să participe în mod egal la masa negocierilor, sub monitorizarea celor care pot garanta aplicarea echitabilă a rezultatelor acestora. Marea majoritate a publicului este de acord cu această stare de fapt.
Ceea ce contează este un scop comun și necesar: o pace durabilă bazată pe înțelegere și respect reciproc în comunitatea euro-atlantică. Indiferent de perspectiva politico-ideologică, Rusia face parte din zona pan-europeană, iar soluția de lungă durată nu este marginalizarea ei sau un nou Război Rece. Această posibilă incluziune este din ce în ce mai des remarcată de analiști politici americani, ceea ce, bineînțeles, îi singularizează în fața majorității mass-media (de partid și de stat) ca fiind „rusofili”.
Ceea ce nu contează este cine a generat tensiunile politice care au dus la agresiunea armată a Rusiei și la începerea ostilităților. Faptele rămân: Rusia președintelui Vladimir Putin a invadat o țară vecină. Dacă ne oprim aici, suntem considerați rusofobi. Dacă amintim, așa cum au consemnat analiști politici, istorici sau diverse publicații, că politica americană post-Crimeea a urmărit destabilizarea Rusiei pentru a-l înlătura pe Putin din interior, suntem catalogați rusofili.
Dacă menționăm că alianța transatlantică a tot amăgit Ucraina cu perspectiva aderării la NATO – deși era evident că Ucraina nu îndeplinea condițiile necesare – doar pentru ca acest mesaj să fie clar recepționat la Moscova, devenim iarăși rusofili. Moscova a reacționat, rușii au atacat, iar alianța, condusă de SUA, a tergiversat acțiunile concrete. Politica americană a fost să lase Rusia să-și consume resursele umane și militare, mizând pe faptul că economia sa va fi sufocată și, sub presiunea populară, Putin va fi îndepărtat. Dacă aduci în discuție aceste aspecte, trebuie că ești rusofil.
Declarațiile bombastice și belicoase ale majorității politicienilor de stânga din lumea occidentală au susținut că, prin eroismul ucrainean și miliardele de dolari în ajutor economic și militar, Ucraina va învinge agresorul, va elibera teritoriile ocupate, inclusiv Crimeea, și va împinge Rusia la marginea prăpastiei. Politicienii rusofobi și aliații lor dintr-o parte a mass-mediei au negat realitățile de pe front și au refuzat să recunoască greșelile în estimarea capacității militare și industriale a Rusiei.
Între timp, unii analiști militari și politici – apoi, din ce în ce mai mulți politicieni republicani americani – au avertizat că un război prelungit nu poate fi susținut și pare lipsit de sens, mai ales că existau semnale încă de la început că Rusia va cuceri teritorii pe care nu le va mai ceda niciodată. Aceștia au fost etichetați drept rusofili și demonizați în presă. Și așa mai departe…
Războiul din Ucraina și consecințele sale internaționale, inclusiv un potențial parcurs către o pace negociată, au devenit, ca mai orice în lumea divizată de astăzi, un subiect de conflict ideologic. În SUA, democrații sunt percepuți ca rusofobi, iar republicanii ca rusofili – în frunte cu „unealta Moscovei”, cunoscută și sub numele de Donald Trump. Iar presa centrală (din ce în ce mai asimilată stângii politice americane) nu pierde nicio ocazie să reamintească faptul că cine nu e rusofob este, automat, împotriva noastră, deci rusofil.
Până la urmă, când ideologii din ambele tabere se vor trezi la realitate (dacă mai pot să o facă), vor descoperi că această dihotomie – fie ești FOB, fie ești FIL – este de o banalitate dezarmantă.
Autor: Scenarist, Tudor Petruț (California-USA)
Nota Redacției OR:
Tudor Petruț, actor și scenarist de film, regizor de teatru, autorul editorialelor Minutul De Hollywood care apar în presa de limba română din diaspora și pe paginile Romanians In Hollywood, scrie la Occidentul Românesc din anul 2011. Tudor Petruț este nepotul marelui actor Emanoil Petruț. A învățat la liceul de matematică-fizică Mihai Viteazul din București și a absolvit în 1990 Facultatea de Regie la Universitatea de Teatru și Film I. L. Caragiale din București. A regizat spectacole de teatru în capitală, la Constanța, Arad și Ploiești. A jucat în filme românești precum Misterul lui Herodot (1976), Femeia din Ursa Mare (1982), Secretul lui Nemesis (1985), Zâmbet de soare (1987), Păstrează-mă doar pentru tine (1987), Liceenii (1987), Extemporal la dirigenție (1987), precum și în serialul Tv Călătorie de neuitat (1994). A emigrat în Statele Unite în anii ’90. Tudor Petruț este cetățean american și are cu prima soție doi băieți, Alexandru și Ștefan. A divorțat și s-a recăsătorit cu Dana, americană cu origine română. Locuiește în Orange County, California, unde și-a luat o licență pedagogică și predă matematica la un liceu din Santa Ana. În America a scris scenarii de film de lung metraj, încercând să negocieze pentru producerea lor cu diverse case de producție americane. A regizat spectacolele de teatru Confesiunile unui copil catolic de E.B. Appell la Long Beach Playhouse și Doi domni din Verona la Magnolia Playhouse din Hollywood. A fost consultant la Columbia Pictures pentru realizarea filmului Bram Stoker’s Dracula. Ca actor, Tudor a fost protagonistul unei campanii publicitare pentru Discover Card, a apărut în câteva seriale de televiziune și filme, și este membru al breslei actorilor SAG-AFTRA și al Academiei de televiziune ATAS.