Crăciun „Made in Germany”

Dacă n-aş şti că Moş Crăciun locuieşte la Polul Nord – unii zic că ar avea paşaport norvegian – aş putea să jur că are domiciliul stabil în Germania. Cine ştie dacă nu cumva şi-a luat liber după moda vremilor, emigrând spre ţara cât de cât mai temperată. Sau poate că serviciile secrete creştine l-au inclus în programul de protejare a martorilor, cu schimbare de identitate, ca să nu-l ginească teroriştii barbari. Pentru că, deşi nu pare, personajul cu care o dată pe an ne tragem de bărbi e înrolat sub semnul crucii.

Mă rog, indiferent de blana pe care-o purta-o Moşu’ acum, e sigur că năravul nu şi-l uită aşa cu una cu două. Apucătura binecunoscută de a face cadouri e mai tare decât el. În loc să aştepte ca tot omul să-i vină rândul în decembrie, el nici una nici două se precipită la împărţit în stânga şi-n dreapta, molipsind pe toată lumea. Angela Merkel îi cumpără bebelşuşei lui Sarcozy un ursuleţ de pluş, băncile îi iartă pe greci de jumătate din datorie şi până şi eu m-am trezit aducându-i soacră-mii o cutie mare de praline, sperând că poate îmi dă şi mie să le gust.

Deja de la finele lunii septembrie colidăm bezmetici căscând ochii şi gurile, neputincioşi în faţa avalanşei de vitrine amenajate nemţeşte, cu spirit de răspundere, pline de minuni sclipicioase şi detalii iernatice. Te miri ce le-a mai copt mintea designerilor ingenioşi! Decorative, comestibile sau îmbrăcabile, obligatoriile produse de Crăciun se insinuează imperceptibil în subconştientul nostru, câştigând teren de la o săptămână la alta. Măsuţe în formă de reni, telefoane roşii cu butoane de puf alb, scufii de moşi mititei pe post de încălzitoare pentru oul de la micul dejun, moşi gonflabili şi săniuţe de fixat pe acoperiş, globuri, beteală şi multe-multe dulciuri nu se găsesc decât în perioada aceasta a anului. Păcatele mele, îmi vine să zic vreo două vorbe de … dulce, că parcă prea devreme se precipită lucrurile şi anul acesta. Să nu ni se aplece cumva ieslea, bat-o focul!

Fără glumă, dacă am întreba trecătorii pe stradă ce anume asociază spontan cu Sărbătoarea Crăciunului, răspunsul majorităţii ar veni ca din puşcă: dulciuri. În materie de derivate din zahăr, germanii sunt recordmeni mondiali. Consumul lor de ciocolată creşte monstruos în preajma Crăciunului.  Asta dacă lăsăm la o parte turta dulce, keksurile, covrigeii şi alte produse de patiserie fină, adevărate orori pentru silueta zveltă. Revista „Fit for fun” ne atenţionează că prin simpla adăugare la dieta zilnică a unei bucăţi de turtă dulce, vom cântări de revelion cu două kilograme mai mult decât acum. Dar cine s-o asculte? Ar însemna să falimenteze fabricile de dulciuri. Păi ce ne facem atunci cu toţi şomerii aruncaţi în stradă, în plină iarnă?!

Să tot fi avut eu vreo doisprezece anişori când am primit de la Tante Trude şi Onkel Hans – o pereche de turişti vest-germani pe care-i cunoscusem întâmplător în concediu la mare – primul nostru pachet de Crăciun. Era începutul anilor optzeci şi pe piaţa românească domnea o monotonie descurajantă. Până şi aşa-numitele „bomboane de pom” erau greu de găsit prin magazine. Se prezentau ca nişte golomoaţe de zahăr dur amestecat cu arome artificiale, în care noi copiii ne cam spărgeam dinţii. Produsul venea învelit în staniol argintiu ieftin, din care nici măcar steluţe nu se puteau decupa. Noroc cu capacele de la iaurt, pe care le adunam pe tot parcursul anului, ca să modelăm din ele steluţe în opt colţuri, uzând îndemânatici de un vârf de creion. În condiţiile acestea, conţinutul pachetului din Germania a fost pentru noi ca un fel de pălărie de magician, din care extrăgeam cu evlavie surpriză după surpriză. La iveală ieşeau pacheţele ambalate minuţios, în culori vii, cu dulciuri în forme şi consistenţe din cele mai fistichii. Cum toate aveau câte o „gaică” din elastic auriu de agăţat în pom, n-a durat mult până ne-am văzut în faţa unui brad cum nu mai văzuse gura târgului. Atât eu cât şi sora mea ne-am drămuit cu stricteţe rezervele din pom, înlocuind cu mare grijă conţinutul ambalajelor, pe măsură ce consumam câte ceva. Ciocolata din „globurile” mai mari am substituit-o cu mere, pe cea din cele mici cu nuci. Tabletele plane le-am umplut cu carton sau cu fragmente de scândurici de traforaj. În cazul celor cu forme imposibil de imitat, am decis să le păstrăm ca atare, fără să mâncăm ce era în ele.  Cât de mare mi se pare acum sacrificiul pe care l-am făcut atunci, abţinându-ne cu tărie de la mâncat ciocolata, doar de dragul de a prelungi bucuria de a avea un pom aşa de frumos! În fapt, masochismul nostru n-a fost chiar aşa de dureros, pentru că aveam realmente de toate, din punctul nostru de vedere. Nu ţin minte să fi simţit vreodată în copilărie gheara sărăciei. Degeaba încerc să lămuresc în stânga şi-n dreapta că nu e cazul să fim compătimiţi pentru lipsurile îndurate. Singura lipsă pe care am înregistrat-o dureros a fost aceea a libertăţii de mişcare şi de exprimare. Restul era doar o chestiune de substituire ingenioasă: în loc de cafea aveam „nechezol”,  hârtie igienică era ziarul Scânteia, în loc de Milka era ciocolata de un leu, în loc de Pepsi aveam zmeurată iar pe post de Moş Crăciun venea Moş Gerilă. Din perspectiva de acum, nu ştiu dacă să plâng sau să râd când mă gândesc că unele din dulciurile din pomul nostru „german” de atunci au supravieţuit cu chiu cu vai un an întreg în cutia din pod, servind drept prilej de admiraţie pentru copii de prin vecini la vizionarea bradului de la Crăciunul următor. Fireşte că orice copil ştie că Naşterea lui Isus e mai mult decât un simplu prilej de gustare de bunătăţi. Cu toate astea, nu e cazul să fim prea duri cu germanii, condamnându-i pentru plăcerea cu care se abandonează „bunului gust”. Ce altceva făceam noi când eram mici şi cântam colinde pe la uşi? Tot delicatesele erau în fruntea topului nostru pseudo-muzical. Mai în glumă, mai în serios, începeam cu un „Colindiţă, colindiţă/ Ai un cârnat pe poliţă./ De nu mi-l vei da/ Nu te-oi colinda!”.   Turuiam apoi „Steaua sus răsare” sau „Trei păstori” şi încheiam obraznici cu un „Găină bună, bag-o-n sac/ Sara bună, dă-mi colac!” N-aveam dulciurile sofisticate ale modernităţii, dar nu duceam lipsă de bucate neaoşe, preparate după reţetele unui popor cu tradiţie inegalabilă şi pe acest tărâm. Conform unui reportaj difuzat recent la ştirile din Germania, chinezii se molipsesc bucuroşi de entuziasmul nostru, dar habar n-au ce semnificaţie religioasă are Crăciunul. Majoritatea e de părere că ar fi un fel de festival al tineretului vesel. Şi într-un fel sunt de înţeles. Ce altceva decât o incursiune periodică în lumea copilăriei e Crăciunul pentru noi, îmbătaţi de aroma sarmalelor, de dogoarea unui vin fiert sau de gustul inegalabil de vanilie şi scorţişoară al cornuleţelor de casă? Tarabele de Advent împânzesc oraşele germane în luna decembrie. Grupate prin pieţe centrale par nişte muşuroaie supradimensionale inundate de lumină aurie, adevărate sătuleţe coborâte din basmele fraţilor Grimm. Ne atrag irezistibil odată cu lăsarea serii, pe post de simbol al perioadei de Advent –  cele patru săptămâni care preced Ziua cea Mare. Migrăm întracolo de parcă am fi ghidaţi de puteri nevăzute, atraşi ca muştele la bec. Pe lângă obligatoriile coroane împletite din crengi de brad, împodobite cu globuleţe şi lumânări pe care le aprindem seară de seară, găsim acolo tot ce ţine de imaginea acelei oaze de pace şi căldură pe care o purtăm în gene de pe vremea prunciei. Dacă se mai întâmplă să cadă şi zăpadă, tabloul cu personaje vii e complet. Iar noi suntem parte din el, fiecare un protagonist al unui film în regie proprie, o axă centrală a acestui carusel multicolor ce se învârte ameţitor, creat anume numai şi numai pentru noi.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Kiel, 2011