Concurs de poezie și proză scurtă: Proză scurtă – Premiul I – Limanul pescărușilor

Last updated aug. 10, 2015

Campania „Noi susținem excelența!” – Concurs de poezie și proză scurtă

Proză scurtă

Premiul I – Limanul pescărușilor

Autor: Carmen Ionela Sârbu – București

Kadisha s-a trezit puţin scuturat de răcoarea dimineţii. Ziua de ieri i s-a părut lungă şi grea. Jumătate din drumul dintre Norcia şi Spoleto l-a parcurs pe jos. Aici trebuia să se întâlnească cu cineva care i-ar fi putut oferi un loc de muncă. Avea o vagă descriere fizică a acelei persoane, un loc de întâlnire şi un număr de telefon la care nu răspundea nimeni. Aşteptase îndelung pe o bancă, până ce seara acoperise oraşul ca o imensă umbră, dar persoana nu apăruse şi, neştiind pe ce drum să apuce, s-a lăsat abandonat somnului.

În trupul amorţit simte o durere moale şi plăcută. Soarele de-abia s-a trezit şi el, zăboveşte încă în patul lui de nori. Dimineţile… Cândva iubea dimineţile. Erau ca primăverile. Sub lumina lor crudă totul părea reînnoit, ca o nouă şansă, când ziua era imensă şi toate visele-şi găseau loc în imensitatea ei. Cărările lumii de-abia i se deschideau în cale şi dorea să umble pe toate. Dimineţile sunt aceleaşi, el este cel ce s-a schimbat. Acum totul s-a închis ca o umbră în urma sa, îi pare că viaţa lui până acum a fost zadarnică şi că trebuie să o ia de la capăt mereu, un continuu început jalnic şi greu. Acum cărările se împletesc în urma sa, în timp ce în faţă se desfac risipindu-l, îndepărtându-l, înstrăinându-l, rătăcindu-l, ca o rădăcină ce-şi adună firicelele suave din necunoscut. Se simte ca un copac răsturnat, cu rădăcinile risipite în vânt şi, dezrădăcinat, îşi caută crâmpeiele de vise rătăcite-n lume. Dar zilele, cu orice ar veni ele, orice i-ar aduce, sunt ale lui. Sunt ale vieţii lui.

Doi îngeri poartă peste fruntea zilei coroana strălucitoare a soarelui. Culorile se aprind de lumină. Câteva flori roşii strălucesc fără nicio grijă. Ele nu cunosc decât clipa, decât prezentul, dar el ştie că şi florile au noaptea lor. O durere îi strânge stomacul ca o gheară, o durere pe care a căpătat-o traversând Mediterana. După ce văzuse cum mor oameni lângă el de foame şi de sete, după ce stătuse faţă în faţă cu moartea, viaţa a început să i se arate altfel. A învăţat să-şi preţuiască puţinul. Cine are puţin, învaţă să preţuiască mult. Dar viaţa nu e puţin lucru. E totul! Numai că uneori uită.

***

Adesea, doamna Rossi iese să-şi caute soţul evadat de acasă. Imobilizată într-un scaun cu rotile, e însoţită de o albaneză ce-i întinde o mână de ajutor bătrâneţii sale.

– Giovanni, unde eşti? I se aude glasul tremurat şi înecat de tuse.

– Strigă tu! O îndeamnă pe albaneză.

– Îmi cer scuze doamnă, dar nu pot. Mă aud oamenii.

– Pentru asta trebuie să strigi, să te audă oamenii. Printre ei poate fi şi Giovanni. Tu eşti mâinile mele, picioarele mele, acum am nevoie de glasul tău. Eu sunt cea care-l caută pe Giovanni, tu doar îmi împrumuţi vocea. Vezi, el e atât de rău, niciodată nu mă ia când pleacă în oraş şi-n fiecare zi trebuie să-l caut. Hai, strigă!

– Giovanni, mă auzi? Unde eşti?

– Nu te opri! Strigă! Mai tare!

Şi glasurile lor se pierd pe străzi căutându-l pe Giovanni. Tânărul congolez, Kadisha, le priveşte cu gândul că bătrânilor şi copiilor trebuie să li se ierte totul, apoi îşi continuă drumul în încercarea de a se împrieteni cu oraşul, de a şi-l apropia. Îl vizitează de multe ori, să-i cunoască străzile, magazinele, oamenii, pieţele, să-l primească în viaţa lui agitată, ca făcând parte din el. Şi încet – încet, îi devine familiar. Florile-i surâd de sub ferestre, culorile îl cheamă cu glasul lor de lumină, oamenii se arată îngăduitori.

Odată intră într-un bar. În momentul când el se aşază, omul de lângă el se ridică şi pleacă. Plecase din cauza lui sau trebuia să plece în acel moment? Poate totul e numai în mintea lui. O să devină un paranoic. Curând, în acelaşi loc se aşază o fată. Dacă nu ar fi atât de machiată ar fi foarte frumoasă. Are chipul unei fetiţe care, rămasă singură acasă, s-a jucat cu fardurile mamei. Poartă o fustă foarte scurtă şi un decolteu adânc. Îi zâmbeşte. E atâta timp de când nu i-a mai zâmbit nicio femeie. De fapt, zâmbeşte tuturor bărbaţilor din bar.

– Vii des aici? Îl întreabă ea, cu acelaşi zâmbet desenat pe chip. Are un accent ciudat. Da, şi ea este o imigrantă. Dar înainte să apuce să o întrebe din ce ţară vine, un bărbat se apropie de ea, îi spune ceva la ureche, apoi pleacă împreună. Doar ea ştie câtă amărăciune ascunde sub zâmbetul ce-l împrăştie cu dărnicie tuturor. Să fi avut vreo optsprezece ani.

***

Într-o zi Celina se întoarce de la lucru cu o durere de cap îngrozitoare. Ia ultimile trei pastile dintr-o cutie şi aruncă ambalajul la gunoi. Nu suportă să fie mai mult ambalaj decât conţinut, apoi îmbracă cea mai frumoasă rochie pe care o are. Poate că asta o va face să se simtă mai bine, deşi e plină de revoltă. A fost concediată. Întotdeauna a crezut că frumuseţea fizică are valoare numai în lumina frumuseţii sufleteşti. După ce săptămâni în şir muncise din greu la renovarea restaurantului, astăzi, când ar fi trebuit să-şi reia munca de chelneriţă, şeful a chemat-o şi i-a spus:

– Ştiu că ai muncit foarte mult. Eşti o fată ageră, dar noi aici avem nevoie de femei adevărate. Tu eşti prea scundă, prea slabă, înţelegi ce vreau să spun?

– Când căram moloz şi ciment, nu mă vedeaţi că sunt prea mică şi prea slabă pentru munca aceea?

– Nu-ţi face probleme, o să fii plătită pentru munca ta. Vino peste o săptămână să-ţi dau banii. Şi poate înainte să pleci le arăţi celor două fete noi cum să se descurce cu casa de marcat.

În acel moment, Celinei îi veni în minte o scenă dintr-un film pe care-l văzuse în copilărie, care o impresionase mult. Un pictor ce lovea furios cu toporul în pereţii unei capele, pictaţi cu sfinţi şi îngeri, pentru că nu-şi primise banii pentru munca sa. Iar ei i se părea că din pereţii loviţi nu săreau bucăţi de tencuială pictată cu sfinţi, ci bucăţi de carne, ca într-un martiraj. Dar nu faptul că distrugea imaginea unor sfinţi o impresionase, ci faptul că-şi distrugea munca, zile în şir de trudă risipite-n van. Cu siguranţă că acel pictor nu-şi zugrăvise un vis pe pereţii capelei. Şi, dintr-odată, îi spuse proprietarului:

– Dacă nu-mi daţi banii în acest moment, jur că vă distrug pereţii cu toporul!

Îşi primise banii de la şef şi o lecţie de la viaţă: nu va mai da niciodată totul din ceea ce poate, la niciun loc de muncă. Calitatea muncii depinde şi de felul în care sunt trataţi oamenii, nu doar de competenţă. Oare poate spune că a dat totul? Oare ştie măsura puterii sale? Mereu e mai mult decât crede. Iar acum, îmbrăcată în frumoasa ei rochie albastră, luând câte o înghiţitură de cafea urmată de alta de apă, în încercarea de a-şi alina durerea de cap, se gândeşte că Italia a dezamăgit-o astăzi pentru prima oară. Nu, nu va judeca o ţară după un singur om. La scurt timp, poate dintr-o dorinţă de a repara ceva, fostul şef îi trimite o recomandare către un restaurant din Casteluccio. Celina decide să rămână acolo, cât să cunoască acel loc unde Piano Grande pare stropit de culori în fiecare primăvară, unde bătrânul pământ pare a întineri cu fiecare floare, dar înainte se va duce să-şi astâmpere dorul de casă, Polonia.

***

În vara asta petrecută pe un nou pământ, Kadisha a înţeles atât de multe lucruri. A înţeles că drumurile conduc paşii, dar de la un punct paşii trasează drumuri; că adevărul nu poartă masca prejudecăţii, ci doar minţile leneşe şi lâncezite; că sunt lucruri care se întâmplă independent de voinţa sa, dar dreptul de a acţiona şi a reacţiona, de a le primi sau a le respinge, îi aparţine; că tiraniile nu au viaţă lungă, dar suficientă cât să ducă o lume la ruină; că cel mai important lucru este să fii tu însuţi; că, pentru a ajunge la lumină, trebuie să traverseze întunericul nopţii; că oamenii, la fel ca pescăruşii, nu au nevoie de graniţe, dar au nevoie de liman, iar ţara aceasta este limanul multor pescăruşi obosiţi de zborul peste mare. A înţeles că o lacrimă ce cade face să încolţească o sămânţă, iar pământul acesta va rodi într-o zi şi din lacrimile şi sudoarea imigranţilor săi. A mai înţeles că, dincolo de naţii, de conflicte, de războaie, de interese, de politică, sunt oameni, sunt suflete asupra cărora se răsfrâng decizii luate într-o doară de vreun politician plictisit. Suflete care visează, caută, plâng, iubesc. Sunt suflete cărora li se mutilează zborul, aripile, devenirea şi nu au decât o singură şansă. Şi toată lumea ar vrea ca ei să tacă, să nu supere pe nimeni.

Pe câteva coli albe începe să scrie cu înfrigurare tot ce-i vine în minte. Mult gând ca marea de adânc, de albastru, de intens, de agitat, de apropiat şi de îndepărtat. Prin faţa ochilor trec oameni, clădiri, drumuri, grădini, o bancă pe care a dormit într-o noapte, trăiri, senzaţii, bucurii, tristeţi, o fărâmă de viaţă cu întreaga ei coloratură, o împletitură interesantă de umbre şi lumini, ca fiinţa umană. Viaţa, fragilă ca o aripă de fluture. Şi pe toate le transformă în cuvinte. Scapă pixul din mână. Asta-i tot? Ar mai trebui ceva, un nume. Lucrurile, fiinţele, au existenţă proprie, de sine stătătoare, dar ca să existe în ochii şi-n conştiinţa oamenilor trebuie să aibă un nume. Oare oamenii-s doar un pretext de manifestare a unei vieţi superioare? Nu-şi poate răspunde, însă ştie că orice poveste, orice întâmplare e un pretext de a spune ceva, un motiv pentru cuvânt.

O ploaie iute spală pământul. Oraşul s-a ascuns în aburi, de-abia întrezărindu-se ca într-o ilustrată veche. Prin clepsidra serii timpul curge neobosit. De undeva se aude glasul doamnei Rossi, urmat, ca un ecou, de glasul albanezei:

– Giovanni, unde eşti?

Kadisha îşi simte gândul ca o zbatere de aripă, reciteşte câteva rânduri, apoi scrie ca titlu cu litere mari şi înclinate, ca bătute de vânt: LIMANUL PESCĂRUŞILOR.

Carmen Ionela Sârbu a fost nominalizată pentru Gala Campanei de Excelență ce se va desfășura în luna noiembrie a acestui an pe Costa Banca / Spania!