Mă simt ciudat pentru că mă aflu din nou în fața unor taste care nu vor să mă ajute deloc în exercițiul pe care doresc să-l fac. Cel de a scrie din nou despre metehne și despre tradiții, despre felul nostru de a fi, despre faptul că sîntem convinși că buricul pămîntului se află pe teritoriul României, că planeta s-ar sinucide dacă noi nu am exista și nu i-am dărui din energiile noastre și din talentul nației din cînd în cînd.
Nu am scris nimic despre copilul care a cîștigat un premiu consistent recitînd texte lacrimogene despre patrie și Dumnezeu în cadrul unui concurs de talente. Nu sînt deloc în măsură să judec. Nici pe el, nici familia care l-a împins să se urce pe scenă. Nu obișnuiesc să-mi introduc aparatul olfactiv în bucătării străine, dar observ cu ușurință că ne este încă foarte greu să ieșim din paradigma mistică cu care am fost hrăniți pînă astăzi. Și îmi îndrept privirile spre societatea românească. La fel, mă uit foarte atent către televiziunile care alimentează fără nicio rușine sentimentul acesta de superioritate, de puritate, de „nu mai e nimeni ca noi”.
Absolut întîmplător, locuiesc în Spania de peste 23 de ani. Nu am văzut niciodată emisiuni în care să se vorbească despre tuneluri în Pirinei, despre piramide energetice care susțin planeta și fără de care totul s-ar prăbuși, nu am văzut niciodată pe ecranele spaniole indivizi care să afirme că Lorca ar fi „poetul-nepereche”, că Picasso ar fi inventat coada pensulei sau că Cervantes ar fi geniul fără de care literatura universală ar fi orfană și fără căpătîi.
Nu spune nimeni că Spania este leagănul civilizației sau că ar fi vreo grădină a Maicii Domnului. Dimpotrivă, am senzația că spaniolii își știu lungul nasului și își cunosc foarte bine locul în istorie, atît în cea trecută, cît și în cea contemporană. Exagerările din spațiul public sînt taxate imediat, jurnaliștii care „sar calul” trec în penumbră într-un interval de timp destul de scurt. Televiziunile importante găzduiesc dezbateri la care participă întotdeauna comentatori din toate taberele politice. Se creează dinamică, turbulențe, se vociferează și aici pentru că sînt, nu-i așa?, latini și temperamentali. Dar discursul nu alunecă niciodată în derizoriu, în conspirație, în fantasmagorie ieftină.
Există argument, logică, rațiune și dezbatere pînă la ultima picătură de energie. Există contrast. Există mereu acea doză de turnesol cu care se echilibrează orice subiect pus pe tapet într-o reprezentație televizată. Nimic nu e lăsat la întîmplare. Iar explicația este destul de simplă. Profesioniștii din televiziuni știu că nu pot vinde publicului orice. Iar publicul, la rîndul său, este destul de matur pentru a nu mai cumpăra orice gogoașă care ar fi aruncată la oră de maximă audiență prin ecran.
Nu știu unde vreau să ajung. Nici nu cred că mi-am propus să ating o anumită țintă prin mica disertație prezentă. Îmi permit doar să construiesc o rapidă paralelă între cele două realități. Și să constat că pentru noi, ca români care zac în fața unor televizoare, mai este mult pînă departe. Vor mai trece decenii pînă cînd ne vom maturiza și vom ști ce produse media să consumăm, ce programe merită efortul nostru de a le urmări, ce profesioniști pot fi validați și pot fi considerați etaloane etice la un moment dat, vor mai trece foarte mulți ani pînă cînd consumatorul român de informație va avea discernămînt și va distinge gargara de esență. Pentru că, trebuie să recunoaștem, nici măcar nu am ajuns la nivelul în care putem da vina pe ceva sau pe cineva.
Nu știm dacă sîntem ignoranți pentru că ne lipsește educația. Iar dacă ne lipsește, cine este de vină? Sistemul? Noi înșine? Educatorii noștri? Dacă este de vină sistemul pentru că sîntem needucați, atunci cine este de vină pentru că oamenii din sistem sînt acolo? Nu cumva noi? Pentru că noi îi alegem, nu-i așa? Iar dacă nouă ne lipsește rațiunea, cum putem trimite în sistem oameni care să aibă grijă de nație? Și, iată, ne aflăm din nou în fața unui tablou pe care nici măcar Ressu nu ar fi fost în stare să-l picteze. Cel al cercului infinit, al vinovăției comune cu care am crescut și cu care ne-am hrănit pînă astăzi. Ne aflăm în fața unui cîine dement care se-nvîrte pentru a-și mușca cu furie coada care îl deranjează pentru simplul fapt că există.
Sîntem ignoranți și ne hrănim cu povești ieftine pentru că nu putem altfel? Pentru că nu am fost altfel educați? Posibil să fie așa. Dar ce facem pentru a ieși din acest cerc vicios pe care cu toții, și sînt naiv aici, îl vedem și îl conștientizăm? Marea majoritate nu face nimic, din păcate. Cei care ar putea să ne educe altfel nu fac nimic. Norocul nostru este că floricelele de porumb sînt încă ieftine, berea la pet e rece și bună, nu ne rămîne decît să ne tolănim iarăși pe canapea și mai lăcrimăm un pic în fața unui puști care recită cu patos.
Autor: Paul Gabor, scriitor – Tarragona, Spania
Editorial publicat în ediția Occidentul Românesc a lunii mai 2023.