CHESTIUNI DE GRAMATICĂ A LIMBII ROMÂNE (III): ACCENTUL

Pronunțarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a silabei unui cuvânt poartă numele de accent. Când sunt rostite izolat, cuvintele monosilabice sunt neaccentuate, pentru că nu se poate stabili un contrast între silabe accentuate și neaccentuate. În vorbire însă ele primesc accent, în înlănțuirea cuvintelor: pe mal, la deal, pălărie de pai.

Nu au accent formele zise neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive: l-, mi-, s- etc., și nu pot forma singure silabă: l-am văzut, mi-a spus, s-a dus.

De asemenea, sunt considerate neaccentuate, în comunicarea orală sau în versificație, unele părți de vorbire monosilabice: articolele nehotărâte (un, o); articolul hotărât proclitic lui (lui Ion), articolele posesiv-genitivale (a, al, ai), prepozițiile (a, cu, de, din, în, pe, prin, sub etc.), conjuncțiile (și, nici, dar, iar, sau, ori, deci, că, să etc.).

În unele contexte când nu sunt rostite izolat, acestea pot totuși primi accent: „articolul un”, „se folosește prepoziția la”. Vezi, de asemenea, accentul sintactic.

În limba română, accentul, numit și accent de intensitate, nu are o poziție fixă. În funcție de silaba pe care cade accentul, cuvintele se împart în:

• cuvinte oxitone, care au accentul de pe ultima silabă (pal-ton, ma-ga-zin);
• cuvinte paroxitone, care au accentul pe penultima silabă (ca-să, co-li-vi-e);
• cuvinte proparoxitone, care au accentul pe antepenultima silabă (du-mi-ni-că, mar-ti-e).

Cuvintele mai pot fi accentuate pe a patra silabă (co-bi-li-ță, fer-fe-ni-ță, găr-gă-ri-ță, go-go-ri-ță, la-po-vi-ță, lu-be-ni-ță, pre-pe-li-ță, pri-mă-va-ra, răz-me-ri-ță, șli-bo-vi-ță, ve-ve-ri-ță) sau chiar pe a cincea silabă (șap-te-spre-ze-ce).

În flexiunea substantivului, adjectivului sau pronumelui, accentul se menține stabil, pe aceeași silaba accentuată de la forma-tip de nominativ și acuzativ, singular, nearticulat (așa cum apare în dicționar): teren, terenuri; carte, cărți; pasăre, păsări; veveriță, veverițe. Accentul rămâne stabil și la formele articulate: terenul, terenului, terenurile, terenurilor; cartea, cărții, cărțile, cărților; pasărea, păsării, păsările, păsărilor; veverița, veveriței, veverițele, veverițelor.

Fac excepție de la această regulă, două substantive din fondul vechi: soră, surori; noră, nurori, precum și un număr mic de substantive neologice: zero, zerouri; moto, motouri; radio, radiouri.

Nu același lucru se petrece în flexiunea verbului, unde deplasarea accentului de pe radical pe desinență este un fenomen obișnuit: cânt, cântam, cântai, cântase, (a) cânta, cântat, cântând etc.

■ Reguli de ortoepie și ortografie

La conjugările a II-a și III-a, la indicativ prezent, diferă modul de accentuare la persoanele I și a II-a plural: scădem, scădeți; tăcem, tăceți, dar mergem, mergeți; facem, faceți; zicem, ziceți (nu mergem, mergeți; făcem, făceți; zicem, ziceți).

La verbul a fi, la indicativ prezent, accentuarea corectă la persoanele I și a II-a plural este suntem, sunteți (nu suntem, sunteți).

Accentul de intensitate are rol lexical atunci când distinge omografe: adună și adună; colonie și colonie; copii și copii; haină și haină; mobilă și mobilă; veselă și veselă etc.

Dublete accentuale. La o serie de cuvinte, sunt acceptate două forme de accentuare, una datorată etimologiei și o alta care apare prin evoluția limbii și a felului în care vorbitorii „reașează” accentul prin analogie cu alte cuvinte: acatist și acatist; antic și antic; agriș și agriș; aripă și aripă; buldog și buldog; candid și candid; colaps și colaps; firav și firav; furie și furie; gingaș și gingaș; intim și intim; jilav și jilav; penurie și penurie; picnic și picnic; ponei și ponei; profesor și profesor; precaut și precaut; regizor și regizor; revizor și revizor; simbol și simbol; trafic și trafic. În toate cazurile de mai sus, prima formă este și cea recomandată.

În poezie, pot apărea variante accentuale impuse de ritm:

„Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,

Dușmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste”

(M. Eminescu, Scrisoarea III)

Unele dintre aceste dublete s-au specializat, din punct de vedere semantic: apendice (adaos) și apendice (prelungire a intestinului); companie (unitate militară) și companie (tovărășie, societate, întreprindere); corector (persoană) și corector (aparat); director (persoană) și director (adj. care indică direcția); vestibul (cavitate a urechii) și vestibul (încăpere).

■ Reguli de ortoepie și ortografie

Substantivele proprii, nume de persoane sau geografice, cunosc și ele dublete accentuale. Se aude des Armand Călinescu, în loc de Armand Călinescu; Balaci, în loc de Balaci; Miron Cozma, în loc de Miron Cozma; Simona Halep, în loc de Simona Halep, Pescariu, în loc de Pescariu; Ștefan cel Mare, în loc de Ștefan cel Mare. La fel și unele numele geografice: Budapesta, în loc de Budapesta; Copenhaga, în loc de Copenhaga; U-crai-na, ca în rusă, în loc de U-cra-i-na, ca în ucraineană.

O serie de cuvinte sunt rostite greșit: acvilă (pronunțat acvilă, în loc de acvilă); alibi (pronunțat alibi, în loc de alibi); amnistie (pronunțat amnistie, în loc amnistie); avarie (pronunțat avarie, în loc de avarie, deși forma avarie era considerată corectă în secolul trecut); bolnav (pronunțat bolnav, în loc de bolnav); butelie (pronunțat butelie, în loc de butelie); caracter (pronunțat caracter, în loc de caracter); Carrefour (pronunțat Carfur, în loc de Carfur); capsula (pronunțat capsulă, în loc de capsulă; forma corectă capsulă pare să fie evitată din motive cacofonice); călugăriță (pronunțat călugăriță, în loc de călugăriță); conductor (conductor, cu sensul de „cablu” sau „corp prin care trece curentul electric”, în loc de conductor); doctoriță (pronunțat doctoriță, în loc de doctoriță); duminică (pronunțat duminică, cu accent pe a patra silabă, în loc de duminică); editor (pronunțat editor, în loc de editor); fenomen (fenomen, în loc de fenomen); New York (pronunțat Niu Iorc, cu accentul pe „i”, deși americanii pronunță Niu Iorc); (premiul) Nobel (pronunțat Nobăl, în loc de Nobel, ca în franțuzește, cu accentul pe „e”); prevedere (pronunțat prevedere, în loc de prevedere); regizor (regizor, în loc de regizor).

Accentul sintactic. Pronunțarea mai intensă, pe un ton mai ridicat sau prin lungirea vocalei accentuate etc. a unui anumit cuvânt din propoziție sau din frază: Acuuum să vii acasă!

Accentul grafic. În limba română nu se folosesc accente grafice: accent ascuțit (´), accent grav (`) și accent circumflex (^), ca în celelalte limbi romanice.

■ Remarcă. În mod convențional, majoritatea dicționarelor limbii române folosesc accentul ascuțit pentru a indica locul accentului în cuvântul de bază sau în formele flexionate ale acestuia.

REGÍZOR, -OÁRE, regizori, -oare, s. m. și f. 1. Specialist care regizează o piesă de teatru, un film etc. 2. (Înv.) Administrator al unei moșii; vechil. [Acc. și: regizór] – Din fr. régisseur, germ. Regisseur. (DEX, 2009)

De asemenea, se poate folosi accentul ascuțit pentru a aduce o lămurire în pronunție: „Se pronunță taxí, ca în franceză, de unde l-am împrumutat, deși astăzi cam toată lumea zice táxi și maxitáxi.”

A consemnat: Dan Caragea (Portugalia)
Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor, iar din 2019, redactor-șef în cadrul redacției Occidentul Românesc.