Cetățeanul, votul și democrația de periferie

România postdecembristă a încercat diferite „haine” în toate culorile curcubeului pentru democraţia sa mai degrabă buimacă, decât originală. După trei decenii de democraţie „à la Caragiale” pentru băieţii din „cooperativă”, maşinăria nu mai are niciun secret în materie de cum se produc, cum se repartizează, cum se răspândesc, se adună, se scad, se înmulţesc, se centralizează şi se declară voturile pe circuitul lung, de la urnă până la raportul comisiei electorale centrale. Iar de când cu tehnica asta electronică, totul a devenit joacă de copii, de vreme ce ai pe mână şi „sârma” şi pe cei care, dacă este nevoie numără voturi până iese ce trebuie, după algoritmul de numărat steaguri, marca „Pristanda”.

În ciuda aparenţelor, necesitatea instituţiei numită „cetăţean”, în pseudodemocraţiile de periferie cum este şi cea din România, nu este deloc mai puţin imperioasă decât în democraţiile autentice şi funcţionale. Chiar dacă este un rău, el rămâne un rău necesar! Iar motivele nu sunt puţine. Tot aşa, cum ar mai fi posibil să fie omul politic, mereu şi neostenit salvator providenţial al naţiei române, predestinat guvernării, deliciilor, privilegiilor şi uriaşelor ei resurse de îmbogăţire personală, dacă nu ar exista cetăţeanul alegător? Şi dacă nu ar exista, el ar trebui inventat, sau măcar trucat, pus să semneze condica în efigie! E un personaj necesar chiar dacă nu i se repartizează niciodată alt rol decât cel al votantului.

Pentru politician, cetăţeanul nu are şi nu reprezintă nimic sacru. Dimpotrivă! Poţi să-l insulţi, să-l jigneşti, să-l minţi şi mai ales să îţi baţi joc de el şi de votul său, când vrei şi cât vrei, fără teamă că ai să păţeşti ceva vreodată. În lumea politicii „dâmbovițene” toată lumea face reguli, mai ales politicianul, şi desigur, niciodată cetăţeanul. Spaţiul social astfel creat nu îl include cu adevărat pe purtătorul de vot, ci doar îl tolerează ca pe un intrus de care politicianul are nevoie. Iar și iar.

Drept dovadă, iată că după cinci ani de la ultimele alegeri prezidențiale au existat din nou, mii de români care au rămas la coadă în străinătate și nu au reușit să voteze. Este revoltător că s-a întâmplat așa ceva în condițiile în care, alegerile nu trebuie să fie despre improvizații și soluții găsite pe moment, ci trebuie să fie despre previzibilitate și ordine.

Așadar, prin modul de organizare a alegerilor, statul român a îngrădit încă o dată dreptul românilor din străinătate, în mod brutal și neconstituțional, așa cum a făcut și în 2014. Din nou, statul român nu și-a îndeplinit rolul de a servi cetățeanul, astfel că mii de români nu au reușit să voteze la alegerile europarlamentare și la referendumul pe justiție. Românii au fost nevoiți să stea la coadă ore în șir în fața secțiilor de votare, nereușind să intre la urne din cauza organizării defectuoase a procesului de votare, sau nu au primit buletine și ștampile de vot din cauza numărului insuficient pus la dispoziție de comisiile secțiilor de votare.

În concluzie, secții puține, completarea de mână în două liste separate a datelor pentru cei care au votat, spații foarte mici și prost organizate, număr de oameni insuficient în birourile de vot, personal puțin pentru a gestiona situația. În termen foarte pretențios, spectacolul acesta se numeşte la noi, dar şi aiurea, manipulare. Cetăţeanul este „subiectul” privilegiat pe care politicianul îşi exersează îndelung şi neîntrerupt arta de a prosti oamenii cu vorbe, gesturi largi pline de infatuare, cu minciuni sfruntate şi discursuri sforăitoare. Fără cetăţeanul cumsecade acest spectacol nu ar putea avea loc, iar politicianul ar fi privat de cea mai substanţială parte de distracţie care defineşte nobila sa preocupare civică.

Acum, spuneţi şi dumneavoastră dacă nu ar fi bucuria să-i prosteşti pe atât de mulţi spectatori, iar şi iar la fiecare reprezentaţie, şi pe de altă parte, dacă nu ar mai putea nimeni să se îmbuibe după plac şi după voie din „dulcile fructe” ale funcţiilor publice, ce haz şi ce nevoie ar mai avea cineva de politică?!

Pe scena românească dominată de două forţe politice masive care se concurează ideologic şi electoral, logica guvernării se reduce la alternarea lor la putere, funcţie de rezultatele alegerilor. Este ceea ce în politica din România interbelică s-a numit rotativa guvernamentală. Are şi avantaje, are şi multe dezavantaje, care ţin, mai ales, de capacitatea sistemului de a reprezenta poziţii şi interese politice şi electorale particulare, nuanţe, forţe noi care încearcă să se afirme.

Dacă nu sunt semne de frustrare, ori de respingere, „mariajul de nevoie” poate funcţiona fără probleme un mandat sau chiar două. Noi, nu am stat nici în acest model mai mult de un ciclu electoral. Decorurile s-au schimbat şi varianta nouă de scenografie părea să ilustreze modelul cu partid de balans. Una peste alta, cu aceste alegeri din 26 mai, punem capăt şi experimentului cu partidul de balanţă. Ce urmează?

O luăm din nou de la capăt cu soluţiile încercate până acum, ori te pomeneşti că se găseşte careva să reinventeze frontul renaşterii naţionale cu varianta de rezervă, frontul democraţiei şi unităţii socialiste?! Renunţăm la partide „de nişă”, la partide „istorice”, la partide „civice” şi la toate celelalte experimente încercate în laboratoarele unde s-a hotărât întotdeauna soarta României?! Rămâne de văzut. Iar și iar, și din nou…

Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Director editorial al publicației „Occidentul Românesc”, jurnalist investigații, membru CCNMA.

Citește și