„Caută respectul, nu atenția”

Un dicţionar defineşte demnitatea drept „calitatea sau starea de a fi demn, respectat sau stimat”. Aşadar, prin demnitate umană se înţelege atât felul în care ne privim noi, cât şi felul în care ne tratează alţii. Deşi există diverşi factori care ne pot influenţa sentimentele cu privire la noi înşine, felul în care ne privesc sau ne tratează alţii are un rol important în ce priveşte simţul propriei valori.

În fiecare ţară există oameni săraci, lipsiţi de apărare sau vulnerabili. Cu toate acestea, cineva aflat într-o asemenea situaţie nu ar trebui să se simtă mai puţin demn. De fapt, atitudinea sau reacţia altora este cea care ar putea face pe cineva să-şi piardă simţul propriei valori. Realitatea tristă este că de multe ori dreptul la demnitate al oamenilor aflaţi în situaţii nefericite este desconsiderat sau ignorat. Cât de des auzim cuvinte depreciative de felul „boşorog”, „handicapat” adresate vârstnicilor, săracilor, bolnavilor sau celor infirmi!?

Demnitatea se leagă foarte mult de sentimentul onoarei. Un om demn inspiră respect. Ţine de fire, de felul în care acţionezi şi reacţionezi, de felul în care ştii sau nu să fii consecvent în principii şi atitudine. Dacă ai anumite idei în ceea ce priveşte aspectele tale fundamentale, dacă preţuieşti anumite valori şi le respecţi indiferent de situaţie, vorbim despre demnitate. Fiecare decide pentru sine ce este demn şi ce nu, dar o limită există. Demnitatea înseamnă respect, să te respecţi pe tine şi pe cei din jurul tău.

Demnitatea nu reprezintă inflexibilitate. Înseamnă doar că, atâta timp cât crezi în ceva, să fii consecvent în practicarea acelei idei. Poţi considera că este demn să ai un anumit limbaj şi să eviţi alte cuvinte, cum ar fi argoul sau injuriile. Sau că e demn să nu răspunzi cu aceeaşi monedă unei ofense, ori, dimpotrivă, să nu laşi jignirile neplătite.

Mândria este o oarecare extindere a demnităţii. Nu doar că nu accepţi anumite lucruri, nu doar că nu le consideri demne, ci le iei de-a dreptul ca pe o ofensă personală. Există aspecte bine delimitate între ce permiţi şi ce nu, iar ce nu accepţi este văzut ca o adevărată degradare.

O persoană mândră are o anumită viziune în proprii ochi faţă de persoana sa şi nu admite sub nicio formă să facă altfel decât crede de cuviinţă, pentru a-şi păstra imaginea nealterată. Un om mândru nu va accepta ceea ce el consideră degradare, indiferent ce ar însemna această degradare.

Mândria acceptă mai greu un compromis. Dacă demnitatea se înclină în faţă raţiunii, mândria îngăduie mai greu ideea eşecului. O persoană mândră îşi va schimba mai greu concepţiile despre drept şi nedrept, bun şi rău, permis şi nepermis, decât una demnă. Prin urmare, mândria ar trebui să impună, pe lângă stricteţea regulilor, alegerea foarte selectivă a motivelor pentru stricteţe. Dacă eşti mândru, gândeşte-te bine care îţi sunt concepţiile! Şi, mai ales, dacă sunt realiste…

Orgoliul seamănă foarte bine cu mândria. O persoană orgolioasă impune limite de dragul imaginii sale, însă e mai degrabă îngrijorată de părerea pe care o vor avea cei din jur decât de mândrie, de propria părere despre sine. Dacă demnitatea şi mândria pot fi educative, despre orgoliu nu se poate spune chiar acelaşi lucru. Primele două pot influenţa, mai mult sau mai puţin, propria ta fire, în funcţie de ceea ce doreşti şi crezi că este bine, demn, normal sau anormal. Orgoliul se bazează, în cea mai mare parte, pe părerile celorlalţi sau pe ceea ce crezi tu că gândesc ceilalţi. Iar o personalitate bazată doar pe ideile altora nu este cu adevărat o personalitate, ci doar un simulacru…

Demnitatea este ceva necesar oricărui om. Ea îţi impune limite şi te învaţă ce înseamnă să te respecţi, să-i respecţi pe alţii, să ai o anumită conduită, un stil de viaţă al tău, în armonie cu ceilalţi. Mândria cere o oarecare superioritate şi, din acest motiv, ceva mai multă atenţie.

Orgoliul însă, nu este absolut necesar unui om. Nu este automat adevărat faptul că unui om demn nu-i pasă de părerea celorlalţi, că unul mândru nu va face decât aşa cum crede el de cuviinţă sau că unul orgolios nu are principii. Toţi avem nevoie de repere! Toţi avem nevoie să credem în ceva! Toţi avem nevoie să credem în noi! Şi în acelaşi timp toţi ar trebui să luăm în calcul şi lumea din jur, pentru că nu suntem insule, ci interacţionăm permanent cu ceilalţi. Dacă nu am accepta şi părerile lor, nu am învăţa, ci am stagna.

Respect înseamnă să iei în considerare existenţa, ideile şi părerile altor oameni. A respecta pe alţii înseamnă a-i trata cu demnitate şi onoare. Cuvântul „respect” provine din cuvântul latin respectus, care înseamnă a privi la, a lua în considerare. Consimţirea respectului reprezintă poarta de intrare spre creşterea şi dezvoltarea unor relaţii sănătoase. Dacă dorim să încurajăm pe cineva, spre exemplu, mai întâi trebuie să recunoaştem şi să admitem că acea persoană există şi are valoare.

Respectul stă la baza relaţiilor de politeţe dintr-un grup sau din societate. El este un ingredient major în creşterea calităţii relaţiilor şi a calităţii vieţii. Lipsa de respect, nu oferă o imagine plăcută. Ea este caracterizată de indiferenţă, umilire, lipsa atenţiei, lipsa consideraţiei.

Oamenii au tendinţa de a se ignora unii pe alții, acţionând uneori ca şi când ceilalți nu ar exista. Interacţiunile care sunt necesare între ei nu sunt uşoare, provoacă stres şi uneori duc la confruntări. Grosolănia este ceva comun. Amabilitatea este neglijată. Şi, din nefericire, acesta poate deveni un mod de a fi pentru unii oameni. Ei ştiu foarte puţin despre respect şi doar foarte rar l-au văzut pus în practică. Oamenii vor să fie respectaţi pentru că doresc să simtă că sunt importanţi, că au însemnătate şi valoare. Noi toţi avem nevoie de atenţie, care este o altă latură a respectului.

Este interesant cum cuvântul „demnitate” poate provoca astăzi mirare, multă lume pare să nu-i ştie sensul exact, încercând să-l înnobileze cu semnificaţii aproape supraomeneşti, ca şi cum oamenii demni ar fi o specie dispărută, sau pe cale de dispariţie. Nu e aşa!

Un om demn îl recunoşti din prima, poate chiar înainte să deschidă gura. Un asemenea om este acela căruia, dacă-l întâlneşti fără să-l fi cunoscut niciodată înainte, nu i te poţi adresa decât respectuos. Nu are nicio importanță câtă şcoală are sau câte ţări a străbătut. Doar că pur şi simplu nu-l poţi privi de sus nicicum, şi nici el n-o face, tratându-te la rândul său tot cu respect.

„Nimic nu-mi inspiră mai multă veneraţie şi respect ca o persoană în vârstă capabilă să-şi schimbe părerea.” (Santiago Ramón y Cajal)

Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Jurnalist investigații, membru CCNMA, director editorial Occidentul Românesc

Citește și