Maşini luate de ape din parcare, vapoare purtate de valuri în stânga şi-n dreapta, mii de hectare de pământ indundate. Un tablou negru al unei zile de 11 martie 2011. În faţa unei asemenea catastrofe te-ai fi aşteptat să-i vezi pe cetăţenii japonezi călcându-se în picioare, încercând să plece din calea dezastrului. Dar n-am văzut asta. Am rămas uimiţi de calmul cu care japonezii au tratat acest eveniment sumbru din viaţa lor. Cu toate acestea, am avut timp să ne închinăm în faţa poate a celei mai demne naţiuni cunoscute vreodată. Rar mi-a fost dat să văd o aşa dovadă de solidaritate, cum se întâmplă în acest moment în Japonia. Deşi dezastrele sunt la fiecare pas după cutremur, n-am văzut nici urmă de exod al japonezilor către alte ţări. Nu, ei au rămas în ţara lor, pe pământul părinţilor lor, ajutându-se unul pe celălalt. O naţiune unită în faţa unui dezastru care, în mod normal, ar despărţi orice comunitate în fuga disperată către un pământ salvator.
„Ne merităm soarta!”
Toate nenorocirile din lume îi ridică pe japonezi în picioare, cu mâinile întinse pentru a-l ajuta pe cel de lângă ei. Orice instinct de supravieţuire, care împinge toate făpturile spre adăpost, nu e nici măcar ultima opţiune. Poporul japonez nu se salvează fugind, poporul japonez rămâne demn să lupte pentru ţara sa, pentru cei loviţi de năpasta ultimelor zile. Dar ce s-ar întâmpla dacă România ar ajunge într-o astfel de situaţie? Mă şi înspăimântă acest gând. În primele secunde, am vedea toată pleiada naţiunii zburând către alte meleaguri, mai sigure. Toţi îmbogăţiţii ţării şi-ar goli casetele de bani şi ar căuta imediat refugiu în alte părţi. Top 300 ar fi po-top 300 în Alpi sau în alte zone ultraprotejate. Şi lucrurile nu s-ar opri aici. Am vedea imediat un atac al termitelor, o înhăitare pentru a jefui ţinuturile lovite de suferinţa pământului. Un asalt al căutătorilor de comori în casele celor ce nu mai sunt. Un vis mârşav de înavuţire din speranţele năruite ale celorlalţi. Dar nu în Japonia! N-am auzit de nicio instaurare a legii marţiale, aşa cum se întâmplă în astfel de situaţii, când apar hoardele de scormonitori. Şi, din nou, lucrurile nu s-ar opri aici. Chipuri travestite în icoana bunătăţii pe pământ ar crea zeci de emisiuni televizate pentru a exploata dezastrele. Ar stoarce sentimentele de compasiune pentru a se promova mai mult pe ei decât pentru a oferi o mână de ajutor. Într-un spectacol monstruos al goanei după rating, într-un spectacol macabru de propagare a panicii care subjugă. Dar nu în Japonia! Ei preţuiesc fiecare respiraţie, fiecare clipă irosită ce costă secunde importante. M-am întrebat de mii de ori în zilele acestea, ce anume îi ţine pe oamenii aceştia laolaltă? Ce-i ţine alături, înlănţuiţi împotriva suferinţei? Există momente în viaţă când individualismul uman este depăşit, când soarta unei naţiuni este mai presus decât fiinţarea întru singularitate. Nu contest nevoia omului de a încerca să-şi protejeze viaţa. Nu, doar că sunt momente în istoria lumii când naţiunea e mult mai importantă, când istoria poate fi scrisă cu mai puţin sânge dacă întindem mâna către celălalt. Exact ceea ce ne învăţă acum japonezii. Exact conştiinţa spre care ar trebui să tindem. Ei au știut ce trebuie să facă în astfel de situații, indiferent că este primul ministru sau un simplu cetăţean. Mi-aș dori să pot afirma că și-n România există educație preventivă. Conform cazuisticii românești, noi ne pricepem cel mai bine să privim ca vițelul la poartă nouă și să bârfim pe la toate colțurile. Şi ne mai întrebăm de ce batem pasul tot pe loc. De foarte multe ori am auzit că acesta e destinul pe care de fapt îl merităm, adică: ne merităm soarta!
Doar fiinţe singure ţi neajutorate
Am urmărit ştirile şi pe diverse canale de televiziune din România întrebându-mă dacă această față a societății româneşti este, într-adevăr, un efect al crizei economice ori reprezintă, de fapt, ceva ce noi am creat, asemenea lui Frankenstein. Mi-e teamă că suntem supuși unui proces de dezumanizare și că, pe lângă această criză financiară, parcurgem una mult mai gravă, a umanului. Este normal, probabil, ca o societate să fie sacrificată, dar ura claselor și a categoriilor de orice fel între ele se naște doar din mijlocul unei societăți bolnave. Am urmărit cu surprindere, un reportaj cu o femeie bolnavă de cancer, care spunea că se teme mai tare că va deveni o povară și mai grea pentru fiica ei, după ce pensia îi va fi diminuată, decât de boala în sine. Am aflat astfel că, pentru unii oameni, demnitatea este mai importantă decât viața. Nu e demnitatea unui om un lucru pe care șeful lui ar trebui să-l prețuiască? Nu este important pentru un conducător ce fel de oameni i se supun? Singurul motiv de bucurie nestăvilită a rămas șansa de a spune „eu sunt mai presus de tine”? Cum s-a ajuns ca aceasta să fie esența existenței noastre? Era o vreme când ne puteam simți conectați unul cu celălalt. Te uitai în ochii unui om și știai imediat dacă poți avea încredere în el. Strângeai mâna unui necunoscut și, poate, legai o prietenie. Este greșit să credem că aceste aptitudini s-au pierdut de frica sărăciei. Vinovată este sărăcia dinăuntrul nostru, faptul că am depășit granița difuză dintre vigilență și paranoia, că nevoia de putere și de dominație care s-a ivit din frumoasa dorință de a străluci, s-a transformat în fetiș, că puterea este folosită pentru a distruge nu pentru a proteja, că s-au găsit unități de măsură pentru om cum ar fi banul sau competența, că atunci când avem control sau putere asupra altora nu ne gândim decât la ceea ce aceștia pot face pentru noi. O despărțire definitivă între om și realitatea pe care tot el a zămislit-o amenință să se întâmple, iar odată cu ea se va produce prăbușirea uneia din părți. Pentru om, această prăbușire va însemna ori moarte, ori altoirea fiecărei celule din el cu cinism și nepăsare. Unii vor încerca să scape plecând, însă vor fi puțini. Nu și femeia despre care vorbeam mai devreme, nu și bătrânii, nu și milioanele de oameni care au învățat că nu-și pot influența destinul. Aceștia se vor transforma, dacă n-au făcut-o încă, în ființe singure și neajutorate…
Kasandra Kalmann Năsăudean