Interviu cu Cecilia Limona Prăjişteanu, traducător-expert autorizat
După un interludiu profesional care a purtat-o din postura de educatoare în cea de reporter de radio, Cecilia Limona Prăjişteanu a ajuns în Spania dintr-o întâmplare. Într-o perioadă în care febra plecărilor în străinătate îi cuprinsese deja familia extinsă, rămânerea în ţară nu a mai reprezentat pentru tânăra din Bacău o opţiune reală. Realităţile economice şi academice ale României de la sfârşitul anilor ’90 au făcut-o să privească cu speranţă către Occidentul făgăduinţei unde deja se stabiliseră cele mai multe dintre rudele sale. Peste câteva decenii, fetiţa de 5 ani, a cărei conştiinţă avea să se trezească în faţa imaginii unor copii murdari, care se jucau cu nişte păpuşi rupte într-un spaţiu delimitat de ziduri şi nişte porţi de tablă, va fi devenit deja traducător-interpret expert autorizat în şi din limba română în limba spaniolă. Drumul ei către succes n-a fost însă nici simplu, nici rapid, nici liniar. Cecilia Limona Prăjişteanu este nominalizată pentru „Gala premiilor de excelență Mihai Eminescu” din cadrul celei de-a doua ediţii a campaniei „Noi susţinem excelenţa!” organizată de Occidentul Românesc.
Cecilia Limona Prăjişteanu: Am plecat din România pe 17 decembrie 1999 cu destinaţia Italia, unde locuiau rudele tatălui meu. După câteva zile petrecute aici, am pornit mai departe, către Spania, unde aveam nişte cunoştinţe. În principiu, eu aş fi vrut să ajung în Germania, unde mătuşa mea – plecată în anul 1973 – era deja foarte bine integrată în societate. Dar reticenţa ei în a-mi face o chemare m-a făcut să plec pe cont propriu în Spania, o ţară unde nu mai fusesem niciodată şi pe care nu o cunoşteam decât vag, din ceea ce citisem şi auzisem.
Occidentul Românesc: Era anul 1999, încă se intra cu viză în spaţiul Schengen. A fost greu să o obţii?
Cecilia Limona Prăjişteanu: A fost destul de greu şi să o obţin, dar şi să ajung în Spania. Plecasem cu trenul din Timişoara, fără să ştiu că persoana cu care eram avea interdicţie în Ungaria. Aşa că m-am trezit întoarsă înapoi şi obligată să pornesc pe altă rută. La un moment dat, eram aproape de a trece în Italia, când am fost dată jos din tren, pentru că – aparent – viza mea era falsă. Sigur, era acea perioadă în care comerţul cu vize era înfloritor, dar eu îmi luasem viza „pe bune”. Aşa că i-am rugat pe poliţiştii care îmi luaseră paşaportul să verifice dacă viza este într-adevăr falsă sau nu, pentru că eu nu aveam de gând să pierd trenul şi să aştept 24 de ore până la o nouă şansă de a pleca către Vest. Au făcut asta şi am putut pleca mai departe. În urma acestei experienţe, am realizat un lucru esenţial: deşi credeam că ştiu destul de bine engleză, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Engleza pe care o ştiam eu n-avea nimic comun cu limba pe care o ştiau ceilalţi, mai ales vorbitorii non-nativi.
Occidentul Românesc: Ai experimentat atunci, în 1999, vreun şoc intercultural?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Primul şoc intercultural l-am avut în trenul cu care veneam dinspre Italia spre Spania. Era noaptea de Crăciun, eram pe teritoriul Spaniei şi, la un moment dat, a venit conductorul şi m-a pupat de trei ori. Omul, evident francez, ne felicita pe toţi după cum e obiceiul locului. Eu, una, nu înţelegeam ce vrea de la mine şi de ce mă pupă. Dar, văzându-i pe ceilalţi că se poartă normal, am încercat şi eu să fiu cât mai detaşată. Am crezut că voi avea un şoc odată ajunsă în Madrid, în ziua de 25 decembrie, dar în realitate nu am fost într-atât de impresionată. Nu pot spune că-mi era teamă.
Occidentul Românesc: Ştiai, atunci când ai ajuns în Madrid, că-ţi vei face o viaţă aici?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Adevărul e că singurul lucru pe care-l ştiam era că aveam nevoie de un duş. Cât mai repede. Dar ideea mea nu era să-mi fac o viaţă aici. Asemeni celor mai mulţi dintre cei care plecau în epoca aceea, visam să stau în străinătate doi, maximum trei ani şi să mă întorc acasă cu foarte mulţi bani. Plecasem cu ideea îmbogăţirii şi repatrierii imediate. Evident, mi-am dat seama apoi că lucrurile nu stăteau chiar aşa.
Occidentul Românesc: Vorbeai limba spaniola?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Nu. Pentru că nu mă uitam la telenovele, nu ştiam nici măcar bruma aceea de spaniolă pe care o prinzi privind acest gen de seriale. Am început să învăţ spaniola cu o carte şi cu un dicţionar lângă mine.
Occidentul Românesc: O integrare lingvistică oarecum atipică…
Cecilia Limona Prăjişteanu: Exact, dar asta aveam să o aflu mult mai târziu, de la alte persoane.
Occidentul Românesc: Care a fost primul tău loc de muncă?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Când am venit în Spania mi s-a oferit să lucrez în casă, ca internă, asemeni celor mai multe dintre femeile românce care ajungeau aici. Am spus nu, pentru că deja cunoscusem câteva românce care lucreau în casă şi vedeam ce se întâmplă cu ele. Pe lângă faptul că nu învăţau limba, se plafonau. Sigur, era o sursă de bani relativ sigură şi simplă, cu ideea asta de simplu înţeleasă în sens relativ. Spun acest lucru pentru că există o acomodare rapidă, urmată de o rutină perpetuă. Aşa că am preferat să nu fiu internă şi am început să lucrez într-un bar.
Occidentul Românesc: În doi ani de zile, ajunseseşi deja să stăpâneşti spaniola la un nivel destul de ridicat, fapt care ţi-a permis să îţi schimbi locul de muncă. Ai lucrat mai întâi ca agent imobiliar, apoi ca reprezentant al departamentului de relaţii cu clienţii la o companie de telefonie mobilă. Ce a stat în spatele acestei recalibrări profesionale?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Adevărul este că ajunsesem să vorbesc limba la un nivel destul de ridicat, dar nu la nivelul termenilor tehnici. Îmi aduc aminte că, lucrând ca agent imobiliar, vorbeam la telefon cu un vânzător, care mi-a povestit că apartamentul său are podeaua de tip tarima flotante. Neştiind despre ce e vorba m-am arătat destul de entuziasmată, ca să descopăr, la vizionare, că celebra tarima flotante nu era – de fapt – decât duşumeaua de toată viaţa din casa bunicilor. Puţin câte puţin, am reuşit să-mi lărgesc vocabularul cu tot soiul de termeni tehnici şi am migrat către zona companiilor de telefonie mobilă. La început, şi aici, fusesem aleasă să lucrez la departamentul de limbă română. Dar, graţie cunoştinţelor de limbă, am reuşit să beneficiez de faptul că aveau nevoie de personal la departamentul de limbă spaniolă şi m-au angajat direct acolo.
Occidentul Românesc: Cu sau fără nou-descoperita apetenţă pentru termenii tehnici, următorii ani te regăsesc tot în segmentul de relaţii cu clienţii la diferite companii din sectorul IT&C. Ţi-ai dorit asta sau a fost pur şi simplu o conjunctură oarecare?
Cecilia Limona Prăjişteanu: A fost mai degrabă o conjunctură. În momentul în care eşti în interiorul unui sistem este mult mai uşor să îţi găseşti o poziţie în acelaşi domeniu. A fost frumos, dar după o vreme am vrut să ies din sistemul de call-center, care presupunea interacţiunea cu cineva prin intermediul unor căşti şi al unui microfon. Am plecat astfel la un magazin, unde făceam acelaşi lucru pe mult mai puţini bani, dar faptul că nu mai eram în spatele unui ecran, ci faţă în faţă cu o persoană, a fost extrem de satisfăcător.
Occidentul Românesc: Cum a avut loc tranziţia de la domeniul customer-cervice la domeniul traducerii?
Cecilia Limona Prăjişteanu: La vremea aceea, locuiam în zona Coslada – San Fernando de Henares, o zonă în care există o comunitate românească extrem de mare. Acolo, tot dintr-o întâmplare, l-am cunoscut pe Agustín González, la vremea respectivă director de imigraţie al primăriei din Coslada (n.r. 2007-2011). Am ajuns să colaborez cu el, ca voluntar, în diferite proiecte pe care le dezvolta şi prin intermediul asociaţiei Obatalá, fie că era vorba de ateliere de mărţişor, ateliere de informare şi aşa mai departe. Graţie acestor experienţe am ajuns să-mi doresc să lucrez ca mediator intercultural. În acest context, s-a organizat la Universitatea din Alcalá de Henares un curs de traducere-interpretare în servicii publice (care ulterior avea să fie transformat într-un program masteral), la care m-am înscris. Am dat un interviu cu directoarea de la catedra de filologie şi limbi moderne şi, graţie notei de la testul de nivel de limba spaniolă, am fost acceptată la curs. La finalul primului modul – comunicare inter-lingvistică – am aflat că am absolvit cu nota 8.50, fapt care îmi conferea o bursă pentru studierea celui de-al doilea modul – traducere-interpretare în spitale şi centre de sănătate. Situaţia s-a repetat oarecum, am obţinut tot nota 8.50 şi am primit o bursă şi pentru modulul III – juridico-administrativ – pe care l-am absolvit în cele din urmă cu 9.50.
Occidentul Românesc: Te-a ajutat acest interludiu educaţional să intri efectiv în lumea traducerii?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Enorm. Dar tot dintr-o întâmplare. În perioada respectivă, spitalul universitar Ramón y Cajal din Madrid iniţiase un proiect de traducere-interpretare, intitulat “ Noi Cetăţeni, Noi Pacienţi” (n.r. Nuevos Ciudadanos, Nuevos Pacientes), adaptat emigranţilor rezidenţi în Spania. Cum România nu era în acel moment membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, cei din conducerea proiectului au apelat la Universitatea din Alcalá de Henares pentru a găsi interpreţi de limba română. Iar cei de la Universitate s-au raportat la notele obţinute în cadrul cursului, unde eu aveam a doua medie de absolvire. Cum însă persoana de pe prima poziţie se repatriase în România, m-au sunat pe mine şi m-au întrebat dacă vreau să particip în proiect. Chiar dacă plăteau extrem de puţin, ideea şi şansa în sine mi s-au părut senzaţionale.
Occidentul Românesc: Pentru că era un cap de pod real, către lumea traducerii…
Cecilia Limona Prăjişteanu: Exact. Pentru că aveam posibilitatea să mă iniţiez. În câmpul ăsta al traducerii e destul de greu să “bagi capul”. E destul de ermetic, nimeni nu vrea să îţi spună nimic, nimeni nu te sfătuieşte. Am avut senzaţia că prin acest proiect mi s-a deschis cumva o portiţă, suficient de mare ca să pot intra în sistem. Peste un timp, cei de la Universitatea din Alcalá de Henares aveau să apeleze, la rândul lor, la cei din conducerea proiectului “ Noi Cetăţeni, Noi Pacienţi” pentru a le facilita găsirea unor cadre didactice care să predea un modul de interpretare în spitale şi centre de sănătate. Iar aceştia m-au recomandat pe mine, lucru care – alături de istoricul academic anterior – a făcut să ajung să predau modulul respectiv, timp de aproape 5 ani. A fost o experienţă extraordinară de care mi-am adus aminte chiar de curând, când o fostă studentă – căreia i-am coordonat lucrarea de master – m-a căutat să-i recomand lucrarea pentru publicare. Chestii care vin după ani de zile şi te emoţionează.
Occidentul Românesc: Un moment aparte al carierei tale a fost participarea într-un proiect de traducere la distanţă. Ce anume înseamnă asta?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Este vorba despre o participare într-un proiect coordonat de două studente de la Universitatea Europeană din Madrid, un proiect care a avut foarte mult succes şi care s-a concretizat în cele din urmă într-o aplicaţie pe telefon şi, ulterior, într-o companie din care iniţiatoarele scot şi un anumit beneficiu economic. Eu una am ieşit din dinamica acestui proiect, în primul rând pentru că nu îmi mai permitea timpul, iar proiectul în sine este extrem de complicat. Imaginaţi-vă, de exemplu, o interacţiune telefonică simultană cu un grup de femei, din care unele au voci similare şi tu, ca traducător, trebuie să realizezi cine este exact persoana din spatele vocii…
Occidentul Românesc: Ultimii ani te găsesc la un alt nivel profesional, din postura de interpret judiciar şi traducător-expert autorizat (traductor-intérprete jurado), perioadă în care ai lucrat fie pentru Ministerul Justiţiei, fie pentru Ministerul Afacerilor Interne din Spania. Care sunt cele mai importante dimensiuni ale acestei etape profesionale?
Cecilia Limona Prăjişteanu: În primul rând aş vrea să evidenţiez faptul că, în Spania, statutul unui traducător-expert autorizat nu este echivalent cu cel al unui traducător oficial sau traducător autorizat din România. Spre deosebire de România, unde traducătorul are nevoie de un notar pentru a-i certifica semnătura şi ştampila, aici, un traductor jurado are autoritate juridică proprie. Poate face expertiza unei traduceri, de exemplu. Şi pentru că a venit vorba, chiar cred că, uneori, autorităţile spaniole ar trebui să fie mai exigente cu nivelul cunoştinţelor pe care persoana care se prezintă să facă o interpretare le deţine. Eu una, în ultimii 5 ani, de când am lucrat ca interpret în judecătorii şi centre de minori, m-am speriat de nivelul lingvistic scăzut al unora dintre interpreţi. Să înţelegem un lucru. Limbajul juridic spaniol este extrem de învechit, un exemplu viu al ideii de limbă de lemn, iar judecătorii nu îşi modifică abordarea lingvistică în funcţie de persoana care se află în faţa lor. Vor avea acelaşi discurs, indiferent dacă se adresează unui avocat, unui procuror sau unui inculpat sau martor fără studii jurdice sau fără studii în general. De aceea, un interpret ar trebui să stăpânească extrem de bine termenii juridici şi să nu facă confuzii în genul traducerii termenului procurador (n.r. procurator) cu procuror sau să confunde puñalada (n.r. înjunghiere) cu puñetazo (n.r. lovitură cu pumnul). Când vorbim despre un interpret judiciar, vorbim despre libertatea unei persoane.
Occidentul Românesc: Care a fost cea mai mare provocare a carierei tale din Spania?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Din punctul meu de vedere, eu cred că toate provocările sunt mari, atunci când e vorba de ceva nou, eventual într-un domeniu în care n-ai mai lucrat. Sentinţele judecătoreşti emise în România sunt, de exemplu, o permanentă provocare. La mine ajung, deseori, tot felul de traduceri şi dosare penale, în care, pe lângă o grămadă de înflorituri stilistice, găseşti mai mereu, termeni noi. Totdeauna este o provocare pentru că munca de traducere în sine are în spate o muncă de investigaţie. Iar aceasta devine extrem de dificilă atunci când trebuie să cauţi un termen nou, în condiţiile în care nu există dicţionare de specialitate spaniol-român, român-spaniol. Cum opţiunile online sunt jalnice, soluţia este fie să te descurci cu un dicţionar tehnic din alte limbi (gen englez-spaniol, spaniol-englez) sau să mergi la definiţia tehnică propriu-zisă şi să identifici termenul în dicţionarul explicativ. Totul desfăşurat sub presiunea ideii că de munca ta depinde libertatea cuiva. Dar există şi o parte bună. În ultimii 4-5 ani am reuşit să conturez proiectul unui dicţionar de termeni juridici român-spaniol / spaniol-român, termeni pe care nu-i regăseşti într-un dicţionar convenţional. Mi-ar plăcea ca, vreodată, dacă timpul îmi va permite, să fie publicat.
Occidentul Românesc: Comunitatea românească din Spania a fost deseori asociată cu o pleiadă de stereotipuri derogatorii, atât în spaţiul media, cât şi în cele socio-politice indigene. Te-a afectat în vreun fel faptul că deţii un paşaport românesc?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Eu niciodată nu m-am simţit discriminată pentru că sunt româncă, pentru că deţin un NIE (n.r. Número de Identidad de Extranjero – Număr de identitate al rezidenţilor străini) sau un paşaport românesc. Sigur, cu stereotipurile m-am confruntat. Îmi aduc aminte, de exemplu că, în primii mei ani aici, cineva m-a întrebat dacă noi, în România, avem televizoare color. Nu ştiam la momentul acela dacă este rodul ignoranţei sau al sarcasmului. S-a dovedit a fi prima variantă, că e rezultatul unui stereotip. Ca şi perspectiva eronată a multor spanioli, la auzul limbii române, că este o limbă slavă.
Occidentul Românesc: Ce înseamnă pentru tine România, acum?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Evident, pentru mine, România este ţara mea. Aici, unde lucrez, mi-ar fi desigur mult mai uşor să am acces la locuri de muncă mult mai bune, dacă aş fi cetăţean spaniol, în special în cazul poziţiilor care implică tot soiul de aspecte legate de securitatea naţională. De aceea intenţionez ca, peste o vreme, să cer cetăţenia spaniolă. Dar, pentru mine, România va fi mereu ţara mea. De asta, voi lupta întotdeauna ca ambii mei copii – care sunt spanioli, tatăl lor fiind spaniol – să ştie că prin venele lor curge şi sânge românesc. Ştiu, e rezultatul unei nostalgii, al copilăriei, al frumosului trăit acolo, al lipsei familiei şi obiceiurilor… Dar îmi doresc ca ei să ştie aceste aspecte şi să cunoască România.
Occidentul Românesc: Timpul curge în egală măsură pentru românii din diaspora, cât şi pentru românii rămaşi acasă. Practic, ceea ce ne rămâne sunt nişte fragmente, nişte segmente emoţionale, vizuale, cognitive, dintr-un timp trecut. Tu te mai simţi acasă în România?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Sincer, nu îmi mai găsesc locul în România… Mă pot simţi bine o perioadă când merg să-mi vizitez rudele, prietenii, dar apoi ajung să duc lipsa bunului-simţ cotidian, a acelui bună ziua universal pe care-l auzi în Spania, oriunde întorci capul… Nu mai vreau ineficienţă administrativă, oameni care aproape se urcă pe mine pe trecerea de pietoni. După o perioadă în România ajung să simt foarte acut lipsa lucrurile bune cu care m-am obişnuit în afară, pe care le-am învăţat în afară.
Occidentul Românesc: Crezi că tinerii din România ar trebui să-ţi urmeze exemplul?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Eu i-aş îndemna pe tineri să încerce să-şi construiască un viitor indiferent unde. Toţi căutăm un viitor mai bun, toţi căutăm acel ceva mai bine, pe care însă, România, cel puţin acum, nu prea poate să-l ofere. România a rămas o ţară îmbătrânită în care, din păcate, puţinii tineri care au rămas îi văd pe cei mai mulţi dintre cei care au plecat ca pe nişte inamici publici. Sigur, de vină pentru acest aspect sunt şi românii care vin acasă şi încearcă să epateze, dar nu aceasta este imaginea reală a diasporei româneşti. Senzaţia mea este că se adânceşte artificial prăpastia dintre diaspora şi cei de acasă.
Occidentul Românesc: Dacă ar fi să defineşti Spania printr-un singur cuvânt, care ar fi acesta?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Integrare.
Occidentul Românesc: Şi România?
Cecilia Limona Prăjişteanu: Nu ştiu, mintea şi sufletul mă trimit cu gândul la nostalgie. Pentru că toţi purtăm cu noi dorul de copilărie. Dar, dacă vreau să fiu pragmatică şi să văd realitatea în care trăieşte România astăzi, atunci termenul este: corupţie.
A consemnat: Eduard Rudolf Roth
Foto: Arhiva personală Cecilia Limona Prăjişteanu
Interviul va fi publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc pentru luna septembrie 2017.