Camelia Jula: Vântul suflă liber peste vârfuri

Munții Retezat sunt o încântare și o provocare chiar și pentru cei care îi cunosc deja bine. Fiecare urcare este o nouă experiență, pentru că întotdeauna muntele are altceva de oferit: fie soare, fie nori, fie ceață, fie ploaie, fie briză caldă, fie vânt tăios, fie un anotimp al armoniei, fie unul al înfruntării titanilor. Dacă, de anul acesta, urcarea tradițională (pentru turiștii mai experimentați sau mai puțin experimentați) înspre Retezat prin Poiana Pelegii a fost blocată din cauza distrugerii drumului de acces, doritorii de drumeții s-au orientat către alte trasee.

Am pornit, așadar, să vedem cum arată Retezatul văzut și urcat din altă parte, mai exact dinspre depresiunea Valea Jiului. Drumul trece prin orașele cândva miniere ale Văii (Petroșani, Vulcan, Lupeni, Uricani), unde peisajul s-a transformat, de-a lungul anilor: pe ici – colo s-au mai colorat blocurile, s-au mai aranjat parcurile ori au apărut magazine cu reclame luminoase, panouri publicitare, fântâni arteziene sau alte elemente de decor urban. Valea e lungă și drumul duce spre Câmpul lui Neag – Câmpușel, ultima oprire înainte de baza muntelui. De la șoseaua care continuă liniștită cu direcția Herculane, iubitorul de munte trebuie să se înscrie pe un drum forestier. Nu orice mașină poate suporta urcușul, așa că mulți pasionați lasă autovehiculele la baza pădurii și pornesc pe jos.

Cei câțiva kilometri de drum forestier urcă printr-o pădure sălbatică, cu pâraie repezi și cascade spectaculoase, dar dau de furcă și unui șofer experimentat, chiar și dacă e ajutat de un vehicul special gândit pentru astfel de drumuri. Bolovani răzvrătiți își scot colții pe mijlocul și marginea drumului, iar pantele abrupte dau fiori. Peisajul, însă, este o încântare. Drumul duce la Cabana Buta, punctul la care până și mașinile temerare se opresc, căci mai departe se poate merge numai pe jos. De aici se pot alege mai multe trasee, dintre care noi am optat pentru o urcare spre Șaua Plai Mic, continuată cu o drumeție pe Vârful Custura – 2457 de metri înălțime, al cincilea vârf ca altitudine din Munții Retezat.

Urcușul de la Buta înspre Șaua Plai Mic este suficient de lejer chiar și pentru cineva mai puțin (sau deloc) experimentat în drumeții montane. Important este să ai echipamentul potrivit: bocanci de sezon, pantaloni și geacă anti-vânt, pelerină de ploaie (oricând în rucsac, indiferent cât de cald și însorit e afară!) și, dacă vrei, bețe de tură (mulți turiști le folosesc, dar nu sunt obligatorii, poți urca și fără ele). Trecem pe lângă izvoare cu apă potabilă, de unde ne umplem sticlele. În Șaua Plai Mic ne întâlnim, la răscruce de trasee, cu oameni din toate colțurile țării. Fiecare grup visează să ducă la bun sfârșit un anumit traseu. Unii merg spre Lacul Bucura, alții spre Piatra Iorgovanului, alții spre Poiana Pelegii sau chiar mai departe, spre vârfurile Păpușa, Peleaga sau Retezat.

Vântul din ce în ce mai tăios ne reamintește de ce e bine să avem echipament special conceput pentru vremea de pe munte, care se poate schimba de la un minut la altul. E tot mai rece, așa că înaintăm prin pădurea de jnepeni pe traseul ales, spre Vârful Custura, urmând marcajul acestuia. În Retezat e aproape imposibil să te pierzi dacă urmezi atent marcajele ori te mai ajuți și de momâi (grămăjoarele de pietre puse din loc în loc tot ca marcaje, dar după modelul celor folosite din vechi timpuri de ciobanii ce pășunează oile pe acești munți). Doar nerespectarea traseului poate atrage incidente nedorite. Pe măsură ce înaintăm, pădurea de jnepeni dispare și locul ei e luat de pășunea alpină, cu flori mărunte pe ici – colo, viu colorate, cu mici tufe de verdeață pe alocuri și cu multă, multă piatră. Pe versant vedem și stâna, de la distanță – o construcție mică, al cărei acoperiș sclipește în soare.

Când nu bate vântul, e chiar foarte cald pentru acest început de septembrie în munte. La un moment dat, ne găsim pe o culme de pe care se deschid două priveliști superbe: în stânga, vârfurile Păpușa, Peleaga și două lacuri infinit de albastre (Ghimpele și Peleguța), flancate de nori când mai alburii, când mai negricioși; în dreapta, șerpuitoare, șoseaua ce vine dinspre Uricani, o parte din oraș și câteva case și pensiuni (vizibile și de la mare distanță, dar cel mai bine se pot observa cu un binoclu) și pădure, pădure, pădure, oriunde te uiți – verde închis, cu brad mult și, peste ea, vârfurile însorite ale Munților Parâng. Urcarea spre Custura (care face parte din zona cunoscută drept Retezatul Mic) nu este dificilă: o mare parte a traseului e o plimbare pe culme, peste pășunea alpină. Sunt, însă, și bucăți de urcuș abrupt, pe stânci și pietre mișcătoare, unde obrajii se înroșesc, iar pulsul devine mai rapid și inima mai agitată.

Pe măsură ce ne apropiem de partea finală a urcușului, vremea se încăpățânează să ne pună piedici. Vântul este la el acasă, se joacă peste pășune și roci fără să îi pese de înghețul mâinilor sau nasurilor noastre. Dinspre vârful Peleaga vin în grabă nori grei și negri de ceață, care aproape că ne fac să ne întoarcem. Dar tot vântul îi împrăștie și îi fugărește în alte direcții, așa că ne continuăm aventura. Ultima bucată, însă, e un test al rezistenței fizice în condiții meteo nefavorabile. Ca și cum ar vrea să ne spună că el e unicul stăpân, vântul aduce suflarea iernii pe vârful muntelui. Pentru astfel de situații este bine să ai o pereche de mănuși în rucsac sau măcar o pereche de șosete de rezervă, care se pot trage pe mâini și folosi în loc de mănuși. Urechile, de asemenea, este esențial să fie bine acoperite (căciulă, banderolă, orice este de ajutor).

Peisajul spectaculos alungă răceala vântului, deși mâinile îngheață pe aparatul de fotografiat. În lunile de vară, însă, vremea poate fi mult mai prietenoasă, iar urcarea mai puțin zorită. La final, lângă indicatorul de altitudine, ne ajung din nou nori întunecați, astfel că grăbim coborârea, sperând să nu ne prindă ploaia. Din fericire, odată reveniți pe pășunea alpină, suntem întâmpinați de un soare blând și un aer cald de septembrie, așa că ne încălzim îndată. Vânturosul vârf Custura rămâne în spate, iar Plaiul Mic ni se așterne în față. Un traseu de câteva ore, ce poate fi făcut cu lejeritate într-o zi de drumeție, ne-a arătat o altă față a Munților Retezat. Dar mai sunt atât de multe trasee de explorat în această parte a Parcului Național Retezat, încât nu putem decât să îi promitem muntelui că vom reveni și anul viitor.

Autor text și foto: Camelia Jula  

Citește și