Bun venit în România!

Cu puţin timp în urmă, într-una din călătoriile mele în România, am cunoscut un spaniol imigrat, datorită muncii sale, la noi în ţară. Emigrantul din mine a făcut ca, la primul impuls, să mă bucur, zicându-mi în sinea mea: „¡Te vas a enterar!”, „Vei vedea şi tu cum e să pleci din ţara ta şi să trăieşti în altă parte!”, dorind, parcă, să-i fie cât mai rău, pentru a răzbuna suferinţa tuturor românilor aflaţi în pribegie. Deşi situaţia nu suferă grad de comparaţie cu cea a unui român emigrat în Spania – persoana în cauză e inginer de drumuri, canale şi porturi, şi lucrează la o importantă companie care investeşte în România -, totuşi, într-o oarecare măsură, procesul migratoriu e similar până la un punct, dacă ne gândim la „abandonul” familiei, la adaptare, la necesitatea de a învăţa limba şi la alte aspecte ale primei faze de integrare.
Am profitat de ocazie pentru a vedea care este părerea sa despre ţara noastră şi despre români, în studiul meu de cercetare „România cu accent latin”.  Deşi rezident de puţin timp pe plaiurile mioritice, omul a avut timp să-şi formeze o părere şi mi-a spus câteva lucruri, destul de dureroase pentru mine. Dar, ce să fac?!, ştiu prea bine că adevărul doare, mai ales atunci când este spus de un străin. Recunosc, m-am obişnuit cu remarcile pozitive la adresa României, făcute de obicei de străini aflaţi în vizită, comentarii de tipul: româncele sunt femei frumoase, peisajul e minunat, gastronomia lăudabilă etc. Aşa cum am mai spus, chiar mă identific cu această ţară pe care încă o consider patria mea. De aceea, tresar de bucurie când cineva o vorbeşte de bine şi sufăr atunci când aud critici caustice la adresa ei, pe care atât de mult mi-ar plăcea să le combat. Când însă argumentele ajung inexistente, când realitatea cruntă devine ucigător de autentică şi orbitor de evidentă, nu mai găsesc armele necesare pentru a lupta, pentru a spăla imaginea pătată a naţiunii mele. Cu o floare nu se face primăvara, iar eu mă simt mică şi neputincioasă în faţa acestui fenomen ce ia amploare pe zi ce trece, şi anume realitatea zdrobitoare din România.
Românul are spirit critic
Spaniolul cu pricina mi s-a părut un subiect interesant pentru un interviu pe tema mea, însă persoana în cauză m-a refuzat elegant, invocând faptul că nu i se pare normal să-i critice pe cei în a căror ţară locuieşte. Am rămas plăcut surprinsă de acest respect arătat conaţionalilor şi mie, până la urmă, şi m-am gândit imediat la uşurinţa cu care noi, românii, îi catalogăm pe spanioli, odată ajunşi în Spania. Mai bine zis îi criticăm la unison, cum că îşi fac siesta, că nu ştiu limbi străine (mit care, pentru mine, începe să se destrame pentru că tot cunosc, în ultimul timp, spanioli vorbitori de limbi străine. Însăşi persoana despre care vorbesc, pe lângă engleză, înţelege şi deja vorbeşte limba română, după doar opt luni de rezidenţă în România. Iar la cursul de limba română de la Centrul Hispano-Român din Coslada am cunoscut spanioli care vorbesc două, trei şi chiar patru limbi străine) etc. Departe de mine gândul de a mă autoproclama defensorul spaniolilor, însă mi-e ruşine de felul superficial în care vedem paiul din ochiul altuia, dar ignorăm bârna din propriul organ al vederii.
Am reuşit totuşi, în timpul dialogului purtat înainte de refuzul unui interviu, să-i smulg câteva declaraţii acestei persoane spaniole – L.D.F., al cărei nume nu îl voi face public, pentru că ar fi împotriva voinţei sale, dar despre care pot spune că este un intelectual, un om cu experienţă în domeniul în care profesează şi care, din punctul meu de vedere, este avizat să-şi spună părerea despre românii cu care, de mai bine de opt luni, are contacte pe plan profesional. Mai ales când acest lucru se întâmplă la noi acasă. Şi nu identitatea persoanei este lucrul important din ecuaţie, ci imaginea pe care i-am creat-o noi, românii, despre români.

Asemănători, şi totuşi atât de diferiţi
Graţie unor personalităţi de renume mondial, reputaţia ţării noastre este una de nota zece, însă doar pentru cei care nu o cunosc decât prin prisma acestora. „Înainte de a mă muta în Bucureşti datorită serviciului”, mi-a mărturisit L.D.F., „imaginea pe care o aveam despre România era aceea a unei ţări disciplinate, cu o educaţie strictă, în stilul şcolii ruseşti. Asta pentru că aveam în minte imaginea Nadiei Comăneci obţinând nota 10 la toate competiţiile de gimnastică. Nu-mi imaginam că sunteţi atât de latini şi că, până la urmă, ne asemănăm atât de mult”. Dacă şcoala românească sau gimnastica nu mai sunt ce erau odată, cel puţin ne consolăm cu ideea că rezultatele sportivilor noştri de odinioară vor rămâne în istorie pentru totdeauna. Sper doar să nu fie eclipsate de fel şi fel de „isprăvi” de seamă ale unor conaţionali anonimi. De exemplu, taximetriştii care îşi aşteaptă clienţii la aeroporturile din România, atât de „dornici de a negocia preţul curselor” – şi asta mi-au spus-o mai mulţi spanioli, nu doar L.D.F., care a semnalat acest fapt, adăugând: „Aceştia nu dau deloc o imagine bună ţării, mai ales dacă ţinem cont şi de mizeria de pe străzi”. „O să vezi însă că, dacă politicienii îşi vor face treaba aşa cum trebuie, infrastructura se va dezvolta şi ţara va prospera”, m-a încurajat L.D.F. Desigur, omul priveşte lucrurile din perspectiva inginerului de drumuri, vede un potenţial de exploatat în acest sector, însă nu ştie că acea condiţie sine qua non de care amintea – ca politicienii să îşi facă treaba – e ceva de domeniul science fiction în România.
România, land of…
Birocraţia, corupţia, machismul sunt doar câteva din elementele societăţii române, semnalate de L.D.F. Puteam să-l contrazic? Ştim cu toţii că ele există, nu numai la noi, ci şi în alte ţări, dar acasă ne ustură mai tare pentru că ne-am dori o societate, dacă nu perfectă, măcar puţin mai bună. Sunt curioasă care va fi drumul inginerului din povestea mea şi, odată trecut de finish,  cu ce va înlocui el punctele de suspensie din sintagma „Romania, land of…” („România, tărâmul…”). Se va adapta societăţii, se va integra în mafia din România pentru a intra în competiţia rechinilor şi pentru a obţine proiecte care să-i aducă profituri considerabile? Sau se va da bătut în faţa sistemului, abdicând şi întorcându-se în Spania sau îndreptându-se spre alte ţări? Nu ştiu de ce, dar, după cât părea de hotărât să facă „treabă” în România, bănuiesc că prima supoziţie este cea mai plauzibilă. Şi atunci, cum ar trebui să mă simt? Bucuroasă că românii sunt fermi pe poziţie şi nu se lasă în faţa străinilor, punând beţe în roate majorităţii investitorilor străini? Că aceştia, se presupune, vor să investească, nu doar pentru a scoate profit, ci şi pentru a ridica ţara noastră? Bravo lor, vor avea de câştigat şi vor striga cu mândrie „Veni, vidi, vici”, iar noi vom rămâne uitându-ne cu jind în urma lor, gândindu-ne că s-au îmbogăţit pe seama noastră, în timp ce noi încercam, fără succes, din păcate, să facem acelaşi lucru la ei acasă…
Ana-Maria Marinescu