Bogdan Ticușan: Duminica Floriilor – Interpretări profetice

Stăteau faţă în faţă. El, Mirele, şi ea, răsfăţata fiica a Sionului. De pe Muntele Măslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeaţă, încordată, cu toate simţurile ascuţite. El, Mesia cel promis, venea la ultima întâlnire însoţit de vuietul mulţimii care-I calca pe urme, încă din Betania. Alaiul acesta ca de nuntă se agăţase cu cerbicie de persoana Mântuitorului încă de la episodul învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Ca şi în alte dăţi, Iisus înfruntă moartea altora, arătându-i neputinţă, ruşinând-o. Aşa avea să se întâmple şi cu propria Lui moarte…

În faţa Ierusalimului, în acea duminică de 2 aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu, întrupat într-un om încă tânăr, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, consecinţele neascultării adamice. Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care-Şi lasă Cerurile şi Se dă singur morţii – adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea! Solidar cu făptura slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent – credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă – S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii cu toată simplitatea unui cuceritor de inimi: călare pe mânzul asinei!

Tot atât de contrariaţi or fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul să se nască, I-a vestit intrarea în cetatea Ierusalimului călare pe un… măgar. Halal Mesia! – vor fi gândit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal împărat! – vor fi gândit fariseii şi cărturarii de acum 2000 de ani; Halal dumnezeiașnmai aveţi şi voi, creştinii! – or gândi şi acum deştepţii lumii noastre. Şi totuşi proorocia s-a împlinit întocmai, magistral tâlcuită de Sf. Ioan Gură de Aur, patru veacuri mai târziu. Acesta ne încredinţează că mânzul asinei pe spinarea căruia Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asina, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică, care păşeşte în istorie pe urmele odraslei sale. Mai mult, Iisus nu călăreşte direct pe spinarea mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărată interfaţă între Biserica şi Mântuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blândeţe (deşi nu cunoscuse căpăstrul), închipuind uşurinţa cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii.

Dacă toată creaţia a avut o trăire aparte atunci, nu acelaşi lucru se poate spune despre ethosul mulţimilor adunate să prăznuiască Paştele Legii vechi chiar în epicentrul revelaţiei dumnezeieşti: la Ierusalim. Er Shalom, oraşul păcii, nu putea fi întâmpinat de către Domnul păcii decât pe cel mai inofensiv animal, înconjurat de copii. Ce paşnică ofensivă, ce blândă cucerire a celui mai împietrit şi trufaş oraş al lumii! Împietrit în prejudecată şi trufit peste măsură, deoarece în el răsunase de atâtea ori glasul dumnezeieştilor descoperiri.

Mulţimea revărsată pe povârnişul Muntelui Măslinilor – afirmă exegeţii – nu era, în marea-i majoritate, din Ierusalim. După Hristos se ţineau scai orbii surprinşi de strălucirea luminii, slăbănogii întremaţi, demonizaţii eliberaţi de locuirea răului şi toţi cei ce asistaseră înmărmuriţi la învierea lui Lazăr, în Betania. Aşadar, după El se ţineau locuitorii acelui sat dimpreună cu miile de pelerini, veniţi din toate colţurile Iudeii, Galileii, Samariei şi chiar de mai departe, spre a se închina la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor.

Acesta era alaiul care se ivise, în după-amiaza acelei duminici, la intrarea de Răsărit a marii cetăţi. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, călăuzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este acesta?“, aşa cum ne încredinţează Evanghelia după Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, că doar şi în alte dăţi apariţia lui Hristos era însoţită de minuni şi semne cereşti? Textul evanghelic ne face să credem că, de fapt, fariseii şi căpeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Şi nu din pricina pildelor sau tămăduirilor lui Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost întâmpinat. Sufragiul mulţimii, al necăjiţilor, leproşilor, ologilor, săracilor, dezmoşteniţilor soartei, al celor străfulgeraţi de adevărul credinţei – asta a cutremurat Ierusalimul în după-amiaza acelui neuitat aprilie!

Bine au priceput fariseii: istoria chiar e pe cale de a-şi schimba cursul! Măsura omului tinde să se plinească, ca şi Legea lor cea veche; Creaţia se întoarce în baierele firii ei, dragostea începe să inunde pământul într-un altfel de potop – cel al Harului. Mângâietorul şade la porţile inimii omului; peste mai mult de 50 de zile Se va pogorî în formă de limbi de foc. Mai mult, iadul presimte şi el, ca o vietate şireată, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputinţelor omeneşti, al păcatului imposibil de ispăşit, se va prăbuşi curând, dezlegat din ferecătura minciunii. Este răzmeriţă şi zavistie mare în lumea duhurilor. Jos, pe pământ, oamenii parcă au şi ei o premoniţie… Păcatul ancestral pare mai evident acum, de vreme ce s-a ajuns până aici. Adică până la a vedea – cu groază! – că pârga istoriei omului nu e altceva decât moartea lui Dumnezeu, că împlinirea spirituală a lumii, după catastrofa prăbuşirii din Rai, stă în jertfă singuratică a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toţi…

Fără Învierea cea de a treia zi, totul e fără rost, oricât de frumoase ar fi cuvintele şi faptele lui Iisus. Tot aşa şi în cazul nostru: oricâte lucruri luminate am face, oricât de bine am vorbi ori am scrie, fără credinţa şi conştiinţa Învierii totul e zadarnic, totul e praf şi cenuşă. De aceea, drept măritori creştini, în această Duminică, să nu pregetăm a ne duce la biserică – Ierusalimul nostru restaurat –  ca să întâmpinăm intrarea Domnului aşa cum se cuvine; pentru că Hristos – contemplându-ne inimile – să nu poată zice cu jale, ca odinioară, când a plâns la porţile cetăţii: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi”.

Bogdan Ticușan