Ani de liceu

Vară. Sfârşit de an şcolar. Vacanţă. N-a trecut bine luna copilului şi hop şi iulie, un fel de lună a … adolescentului. Ştim ce zicem, căci de şcoală n-a scăpat nimeni. De aceea ne uităm cu sentimente amestecate la uniforme şi la premianţi cu coroniţă. Pentru ei despărţire, pentru noi regăsire: e vremea întâlnirilor de după absolvire. S-a ţinut şi a noastră, dar n-am fost, căci e greu când nu eşti nici măcar în ţară. Liceul nostru – azi Colegiu Naţional – avea un regim extrem de sever. N-aveam prea mult timp pentru visare. Dacă majoritatea iluziilor de pe atunci s-au spulberat, câteva s-au adeverit fără tăgadă. Pentru că nu este adevărat că tinerii ar fi naivi, lipsiţi de simţul realităţii, dificili. Lipsite de simţul realităţii erau doar filmele la modă, despre care se credea că ne-ar reflecta pe noi. Erau pelicule palide, cu poveşti siropoase, liceeni fardaţi şi refrene de muzică uşoară, pe scenarii care se încheiau în happy-end şi coadă de peşte. Erau amuzante, ne uitam la ele, dar viaţa noastră era mai trepidantă, mai interesantă şi, pe alocuri, mult mai periculoasă decât conflictele lor de ecran “mare”. Caut cu infrigurare fizionomii familiare prin fotografiile postate prin internet de colegi. Unii sunt neschimbaţi, alţii de nerecunoscut. După ce am nutrit speranţa că timpul s-ar fi oprit cumva, mă văd silită să accept « adevărul care ne zbârleşte părul », acela că puţini dintre noi mai seamănă cu ei inşişi. Dar şi memoria ne mai joacă feste. Poate ei seamănă, dar noi nu i-am ţinut minte. “Cine-o fi profesorul acela din fotografia de grup?” “Cum adică, nu e profesor, e chiar colegul X?! Pardon, scuze, n-am vrut să-l jignesc.” Oare şi pe mine mă confundă lumea tot aşa? Aflu că, după o scurtă confuzie generală, s-ar fi instalat obişnuita familiaritate, în care aparenţele nu mai contează. De parcă s-ar fi despărţit doar ieri, liantul care ţinea clasa laolaltă s-a recompus de la sine. Indiferent de funcţii, circumferinţa abdomenului sau bani, cei care au dominat în şcoală dictează şi acum, iar cei care se eschivau pe atunci au rămas timizi. Lupii şi-au schimbat doar blana… Colegul pisălog continuă să debiteze baliverne; cuplul care se iubea în taină schimbă iarăşi ocheade curioase peste umăr; grandomanul din banca trei se laudă cu maşina lui scumpă; premianta îşi dă aere de divă, în timp ce flegmaticul din fundul clasei îi taxează pe toţi cu vestitul său zâmbet enigmatic. Ca de obicei, şeful clasei întârzie. Colega care întocmea listele cu invitaţii de pe la chefuri se interesează discret dacă s-a gândit cineva la ordinea aşezării profesorilor la masa festivă. Ei toţi, cu defecte şi calităţi, ai noştri sunt, ca o familie. N-avem cum să-i schimbăm, ne sunt dragi. Şi iar ne-apucă nostalgia. Om fi noi la “vârsta împlinirilor”, dar oare chiar s-a „împlinit” ceva cu adevărat? Sigur că da: emigrări, cariere fulminante, divorţuri, scandaluri, internări, arestări, boli, decese – e greu să faci abstracţie de ele. Doar fostul director adjunct se menţine demn, neclintit la cei 94 de ani, ferm, dar drept. Puţini ştiu ce disciplină de specialitate avea de fapt, dar nu e unul să nu-i cunoască porecla şi umorul subtil, temându-se instinctiv de ochiul său vigilent ascuns în dosul oglinzii transparente din laboratorul fonic. Perspectiva mileniului trei îmi stârnea pe atunci imaginaţia. Bineînţeles că, înainte de toate, mă imaginam fie profesoară, fie redactor la televiziune, sau “muncind cu aprindere, la vreo întreprindere”, adică realizată profesional. Abia la o privire mai atentă mă vedeam cu familie şi copii, lucru dificil de inchipuit şi oarecum sperietor pentru o liceeană. Mai risipeam un ultim gând pe aspectul fizic deteriorat, pe care de bună seamă mi-l consideram asigurat după anul 2000. În viziunea mea, tot ce depăşea 30 de ani era gata consumat. Lucrurile banale pe atunci sunt acum primordiale. Ordinea se inversează, planul privat şi sănătatea dobândesc greutate. Nicicând după aceea simţurile nu ne-au mai fost aşa de ascuţite ca pe vremea pubertăţii. Nici judecata n-a fost vreodată mai dură, mai nedeprinsă cu uzul compromisului, ca-n liceu. Buşiturile de atunci le recepţionam cu brutalitate sporită, căci eram supersensibili. Creierul nostru era perfect “uns” de noianul de informaţii pe care le înghiţea zi de zi, de prin manualele care arătau ca nişte cărămizi indigeste, doldora de formule complicate paroxistic. Din perspectiva noastră, de elevi, programa densă de liceu părea un exerciţiu de sadism nejustificat, menit să ne îndese cu informaţii inutile. Nu arareori ni se părea că închiriem celulele noastre cenuşii spre “stocare” de lucruri absurde, de care ne storceam mai apoi la cerere, prin teze şi examene. Cu un astfel de aparat mental vedeam hidoasele imperfecţiuni ale lumii înconjurătoare ca printr-o lupă. Seriozitatea practicată în “Bastilia” noastră contrasta flagrant cu lumea “reală”. Nici măcar nu visam să schimbăm ceva; eram suficient de deştepţi ca să ştim că nu se poate. Culmea e că până la urmă tot am schimbat, mai totul. Generaţia noastră este cea care, în 1989 a urcat pe baricade; noi am fost studenţii-golani care au umplut pieţele publice, punând umărul robust la răsturnarea regimului dictatorial. Dacă-n materie de ţeluri de viitor eram divergenţi, exista un aspect la care subscriam toţi, fără excepţie: visam să fim liberi. Ne doream să ajungem odată adulţi, stăpâni pe propriul destin, scăpaţi de sub tutela profesorilor. Pentru că erau şi ei oameni, cu simpatii şi aversiuni, cu toane, ticuri, apucături. Degeaba ne avertizau că vom regreta liceul când vom da de greu pe la facultăţi sau prin locuri de muncă uitate de Dumnezeu. Noi nu-i credeam. Şi mai ziceau că în facultate vom aduna experienţele cele mai palpitante, amintirile cele mai dragi. Nu a fost aşa. Nu pot vorbi pentru alţii, dar în cazul meu nu s-au adeverit deloc prezicerile despre presupusa « horror real life ». E drept că facultatea n-a fost floare la ureche, dar, graţie severităţii şi seriozităţii profesorilor avuţi în liceu am traversat-o destul de uşor. Etica profesională a cadrelor didactice de la “Gheorghe Lazăr” s-a dovedit a fi mai trainică decât cea a multora dintre profesorii universitari de la Bucureşti. Gramatica la fel. Iar câmpul muncii, aşa nedrept cum este, s-a dovedit destul de mare pentru a ne găzdui pe toţi, lăsând chiar şi loc de intors. La fel şi planeta, pe care ne-am răspândit fără teamă de distanţe. “Uteciştii de azi, refegiştii de mâine…” Revin la colegi şi la reuniune. Mă amuză conversaţiile savuroase despre vremea micilor nebunii. Poate că am fost o generaţie deosebită, sau poate că toţi tinerii sunt ceva deosebit. Nu ştiu. Dar ştiu că mulţi ciulesc urechea când aud câte-am trăit noi. Nu degeaba ne-am transformat în adulţi la fel de neobişnuiţi ca şi adolescenţii pe care i-am fost: medici, profesori, ingineri şi cercetători, dar şi scriitori, călugări, antrenori de fotbal, afacerişti sau hackeri. Înclin să cred că, într-un fel sau altul, generaţia noastră a fost ceva insular, aparte. Dacă înainte şi după noi şcolile au funcţionat destul de liniar, având de la trei la cinci clase paralele, în cazul nostru, clădirile aproape au explodat. Pe noi ne strigau « decreţeii », pentru că eram rodul unui decret de încurajare a natalităţii, comandat de sus. Recompense mari şi alocaţii babane se promiteau familiilor puioase. În replică, noi ne-am revărsat generos peste infrastructura şcolară, prin clase numerotate de la A la K, înghesuiţi prin săli improvizate la subsol sau pe culoare, dezvoltând dexterităţi nebănuite pentru a răzbi prin jungla umană. În concurenţă cu noi înşine am deprins lupta pentru supravieţuire, dar am făcut şi cunoştinţă cu beneficiile spiritului de turmă. Uzând perspicace tehnica presiunii de grup am atins o grămadă de performanţe, nu toate lăudabile. Nu mă mândresc cu internarea la boli nervoase a unui profesor de matematică slab de înger, dar mă bucură punerea la punct a unui fost profesor fustangiu. Cu eforturi conjugate l-am silit să înceteze agresările sexuale ale elevelor, pe care le ameninţa perfid cu corigenţa băieţilor-pereche. Am atins acum vârsta profesorilor şi părinţilor noştri de pe atunci. Şi chiar că nu s-a schimbat mare lucru; avem de toate: părinţi de gaşcă, dar şi profesori înguşti la minte, directori carismatici şi progenitori vanitoşi. Are ceva consolator constatarea că vârsta e un amănunt nesemnificativ, când e să se decidă calitatea unui om. La primirea invitaţiei aniversare am simţit în mod reflex teama. Dar dacă arăt prea bătrână? Unii poate suntem prea graşi sau prea slabi. Cu siguranţă nici în înălţime nu ne ridicăm la ştacheta unora din foştii colegi: avere, familie sau ocupaţie, sunt doar câteva din cerinţele la care, probabil, şchiopătăm pe scară ierarhică. Dar toate pretextele nu fac cât un motiv serios. Timpul le va fi relativizat pe toate. Se-aude că a fost o petrecere-trăznet, ca o nuntă din poveşti. Despre banchet au apărut comentarii până şi în presa naţională. Oricum vuieşte gura târgului. Cine-i ca noi? E rost de rezervare de bilete de avion pentru data viitoare, căci s-ar putea să ne dăm singuri cu stângul în dreptul dacă lipsim repetat. Sunt poştaşi care nu sună decât odată. E-un privilegiu să ai dreptul la invitaţie. Alţii ar vrea…

Gabriela Căluţiu Sonnenberg
iulie 2012

Citește și