Ani Bradea: România și oamenii săi din lume

România și oamenii săi din lume (Text apărut în Revista de Cultură „Tribuna”, nr. 399/16-30 aprilie 2019, Cluj-Napoca)

Ani BradeaCând am început seria acestor interviuri, chiar nu știam pe unde aș putea ajunge, ce locuri voi avea șansa să descopăr prin mijlocirea celor care vor răspunde întrebărilor mele, ce destine, ce povești de viață mi se vor dezvălui. Nu știu nici acum! Legăturile se fac în timpul „călătoriei”, apar oameni noi, se deschid alte uși, se completează incredibil de repede și de frumos tabloul la care lucrez. Cu această discuție am ajuns în Palma de Mallorca, iar interviurile rubricii Social din Tribuna, reunite sub titlul de mai sus, continuă cu un nou episod. 

„Atunci când identitatea ta de român suferă acea mutație structurală și se transformă în cea de român de pretutindeni, ajungi să experimentezi un soi de amnezie selectivă. Pentru că de departe, România începe să capete, pe zi ce trece, valențe aproape mistice.”

Foto: Ani Bradea

Interviu cu Rudy Roth, 39 ani, Palma de Mallorca, Spania

Foto: Rudy Roth

Ani Bradea: Domnule Rudy Roth ați acceptat cu multă bunăvoință să faceți parte din acest proiect, drept pentru care vă mulțumesc. Pentru început v-aș ruga să vă prezentați în câteva fraze, va fi mult mai ușor apoi să ne construim dialogul.

Rudy Roth: M-am născut în 1979, la București, dar primii ani m-au găsit în județul Dâmbovița, unde locuiau bunicii mei. Provin dintr-o familie care, conform standardelor actuale, ar putea purta numele de „europeană”, dat fiind faptul că fiecare dintre bunicii mei avea o structură etnică distinctă. În anul 2002 am absolvit facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București, iar în 2006 un program de master în administrație publică electronică la Universitatea din București. În 2008 am absolvit un program de master în Relații Internaționale la University of Kent (Canterbury, UK), iar în anul 2015 programul doctoral al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București. Grație acestui traseu academic am publicat numeroase monografii și articole de cercetare în jurnale de specialitate din străinătate și din Romania, mai ales pe tema dimensiunii răsăritene a politicii externe a României din perioada 1990-2015. Este, de altfel, o preocupare continuă, căreia îi aloc destul de mult timp și resurse intelectuale, dacă pot spune așa. 

Ani Bradea: Într-adevăr, un traseu academic foarte frumos, împlinitor aș zice, și totuși ați hotărât să plecați din țară. Când s-a întâmplat să luați decizia aceasta și, mai ales, de ce? Care au fost motivele care au înclinat balanța spre emigrare?

Rudy Roth: În Spania, mai exact în Palma de Mallorca, am ajuns în anul 2012, când soția mea, medic dermatolog, a acceptat o ofertă de angajare aici. Plecarea a fost determinată, fără doar și poate, de blocajele structurale din sistemul medical din România, care a „hrănit”, cu o veritabilă voracitate administrativă, exodul medicilor autohtoni către vest. Degradarea societală, cu precădere în urbanul românesc, a jucat un rol determinant în proces. Am plecat din Timișoara într-o zi de mai a anului 2012, la câteva zilei după ce-mi susținusem rapoartele de cercetare pentru doctorat. Cu doua valize și copilul în brațe. Am ajuns în Mallorca obosiți și extrem de speriați în fața necunoscutului. Dar, până la urmă, lucrurile s-au așezat, timpul mediteranean a avut răbdare cu noi. 

Ani Bradea: Spuneți că ați plecat în Spania la câteva zile după o sesiune de susținere a unor rapoarte de cercetare pentru doctorat. În aceste condiții mă întreb, și vă întreb, dacă ați mai apucat să lucrați în țară? (Uitându-mă și la prezentarea pe care v-ați făcut-o mai devreme, pot lesne observa că anii de dinaintea plecării sunt, în mare parte, ocupați de studii.)

Rudy Roth: Primul meu loc de muncă a fost pe un post de ajutor de tehnoredactor la ziarul Universul, coordonat la acea vreme de Aristide Buhoiu, lucru care mi-a deschis oarecum apetitul pentru jurnalism. Din anul 1996 și până în anul 2009 am lucrat ca traducător, redactor, reporter și realizator de emisiuni în cadrul mai multor departamente și canale ale Radio România, pentru ca mai apoi să mă dedic profesiei de bază, cea de economist, în mediul privat. În anul 2003, în plin proces de negocieri privind aderarea României la UE, am fost unul dintre economiștii care au contribuit la definitivarea planului economic privind costurile de implementare ale directivelor europene în domeniul protecției mediului. 

Ani Bradea: Odată ajuns în Spania, care a fost primul job, spre ce v-ați îndreptat, ce opțiuni și oportunități ați avut?

Rudy Roth: Aproape imediat ce am ajuns în Spania am început colaborarea cu ziarul „Occidentul Romanesc”, pentru care am lucrat mai întâi ca manager de proiecte de finanțare și, mai apoi, ca redactor șef-adjunct. În anul 2015 am pus bazele unei reviste culturale online, Leviathan. În paralel lucrez ca cercetător și secretar al Institutului Balear de Studii Strategice, alături de o echipă de profesori și cercetători din Anglia, Franța, Germania, Spania, Maroc și Kenya. Ocazional, desenez si schițez (am avut onoarea ca mai multe dintre schițele mele să ilustreze câteva cărți de poezie), și scriu (în acest moment am terminat un volum de poezii pe care sper să-l pot publica în următoarea perioadă). 

Ani Bradea: Din ceea ce-mi spuneți, pare că nu ați avut probleme de integrare în noua societate. Încă de la început, seamănă această schimbare din viața dvs. cu o mutare oarecare, dintr-un oraș în altul. Sigur, aici a contribuit major faptul că nu ați mers în necunoscut (contractul soției dvs. vă oferea o garanție). Totuși, ce diferențe majore ați observat față de societatea românească? Care au fost micile greutăți, dacă au fost, de adaptare la un ritm nou de viață, la noi responsabilități?

Rudy Roth: Adevărul este că primii pași pe pământ iberic, ce-i drept cu iz insular, mallorquin, au fost extrem de apăsați din punct de vedere emoțional. Neîntâlnirea cotidiană cu România și adaptarea la normele, peisajul și cultura Spaniei n-au fost nici simple, nici ușor de gestionat. Îmi aduc aminte că în prima lună, fiecare zi venea atât cu iluzia lui mâine, dar și cu încercarea de a înțelege întâmplările lui ieri. Fiecare zi era un soi de odisee în miniatură, în care tu, erou autoasumat al migrației românești, trebuia să cauți răspunsuri și să înțelegi nerăspunsurile. Să încerci să dai un sens vortexului de arome, de gusturi, de imagini, de sunete și de tăceri altfel, care-ți inundau fiecare secundă. Mai apoi însă, pe măsură ce am început să înțeleg viul cotidianului spaniol, am început să mă afund în el, ca într-o carte bună.

Ani Bradea: Și încă o întrebare care derivă din cea anterioară: Erați, la momentul sosirii în Spania, într-o oarecare măsură, familiarizat cu limba țării de adopție?

Rudy RothOarecum. Purtam în mine, încă din anii de liceu, câteva dintre metaforele lui Neruda, puțin din starea de Macondo a lui Marquez și multe dintre versurile unor melodii în limba spaniolă. Nopți la rând, cu un vechi dicționar spaniol-englez în mână, încercasem să citesc, în original, „100 de sonete de dragoste” și „Un veac de singurătate”. Mai greu era cu versurile unor cântece tradiționale mexicane interpretate de Placido Domingo („100 años de mariachi”), pe care le ascultam de zeci de ori, în încercarea de a le traduce pornind, de cele mai multe ori, de la transcrierea lor fonetică. Atunci când am ajuns însă în Mallorca, spaniola asta mi-era insuficientă pentru a purta un dialog real. Așa că am început să privesc, în timpul liber și alături de fiul meu, un canal pentru preșcolari, unde erau prezentate vocal și imagistic diferite obiecte, activități, elemente simple din cotidian. În paralel, memoram elemente de pe etichetele produselor din supermarket, citind versiunile informative în engleză sau franceză și apoi asociind datele respective cu ceea ce scria în spaniolă. Sportul ăsta a făcut ca în trei luni să pot încropi dialoguri cât de cât elocvente, iar în aproximativ un an să pot citi poeziile lui Neruda, apelând doar ocazional la dicționar. 

Ani Bradea: Îmi spuneați că soția dvs., medic dermatolog, a primit o ofertă de muncă în Spania și că „blocajele structurale din sistemul medical din Romania” au făcut-o să accepte această ofertă. Din ceea ce v-a povestit soția dvs., în ce măsură a corespuns noul loc de muncă așteptărilor sale? Ce diferențe există între acest loc de muncă și unul similar din țara noastră? În ce măsură sistemul medical din Spania s-ar putea constitui într-un exemplu de bune practici pentru cel din România?

Rudy Roth: Atunci când identitatea ta de „român” suferă acea mutație structurală și se transformă în cea de „român de pretutindeni”, ajungi să experimentezi un soi de amnezie selectivă. Pentru că de departe, România începe să capete, pe zi ce trece, valențe aproape mistice. Din peisajul socio-uman dezolant care te-a împins să pleci de acolo, rămân doar emoțiile legate de românii frumoși, autentici, curați. Aspectele negative se preling și imaginea care-ți rămâne are conotații aproape utopice. Cu toate astea, există amintiri pe care nici măcar această neîntâlnire cotidiană cu România nu are cum să le șteargă. Amintirile legate de sistemul medical sunt unele dintre ele, pentru că acesta a atins un asemenea nivel de toxicitate, încât este imposibil să uiți ceva. Să nu fiu înțeles greșit. Există în România medici remarcabili. Există profesori fantastici. Însă sunt atât de puțini, atât de izolați în marea masă a mediocrității, a amantlâcurilor și pilelor, a șpăgilor și mercantilismului obsesiv încât, statistic vorbind, par niște erori ale sistemului. Diferențele dintre sistemul medical din România și cel din Spania sunt atât de mari, încât singura similitudine este la nivel de denumire. Dincolo de asta, totul e diferit. Aici nu există șpagă. Aici nu există șmecheri. Aici, pacientul, oricine ar fi el, este respectat și ajutat. Aici, medicul este protejat și respectat. Nu doar că te adresezi medicului cu „domnule/doamnă doctor”. Aici nu se comentează diagnosticul sau rețeta, ci se respectă cu religiozitate ceea ce a spus și scris medicul. Aici profesorii sunt preocupați să transmită cât mai mult din cunoștințele lor medicilor rezidenți. Există mândria de a spune, vezi, doctorița aia care a luat nu știu ce premiu, mi-a fost rezidentă. Aici nu există mitul eternității șefului de departament sau al șefului de serviciu. Nu există diferențe de gen și vârstă. Nu există niciuna dintre tarele sistemice din România. Din aceste motive, a compara cele două sisteme medicale e ca și cum ai compara mandarine cu corcodușe. Pentru a schimba ceva, trebuie să existe schimbări în oameni. Iar pentru asta, ai nevoie de un sistem educațional de calitate. 

Ani Bradea: Ați plecat în 2012 cu un copil în brațe. Bănuiesc că acest copil este în prezent înscris la o școală din Palma de Mallorca. Povestiți-mi puțin, din perspectiva acestei experiențe, despre sistemul de învățământ de acolo, despre particularitățile lui, despre ceea ce ați observat că l-ar deosebi major de școala românească.

Rudy Roth: Din punct de vedere al calității învățământului de stat, la nivelul educației primare și gimnaziale, diferențele dintre România și Spania există, dar nu sunt chiar astronomice. Ele reflectă exact poziția celor două state în studiile și rapoartele din ultima vreme privind calitatea actului educațional preuniversitar: dacă România orbecăie împreună cu Bulgaria, Kosovo, Albania, Grecia sau Lituania pe la periferia clasamentelor, Spania se scaldă în apele mai călduțe ale mediocrității. Oarecum similar cu ceea ce se întâmplă în România, și în Spania există acel cult al educației naționale, grație unor copii (nu foarte mulți) care performează extraordinar la olimpiade internaționale. În ambele cazuri societatea uită că în spatele fiecărui olimpic sunt cohorte interminabile de analfabeți funcționali. Marea diferență dintre România și Spania este că aici nu există indulgență pentru elevii care nu îndeplinesc criteriile de promovabilitate. Astfel, nu e deloc anormal să vezi copii care rămân corigenți sau repetenți încă din clasa pregătitoare. O altă mare diferență derivă din faptul că produsul educațional este „livrat”, practic exclusiv, în limba comunității autonome în care trăiești. Asta înseamnă că, excepție făcând câteva cazuri izolate, toții copiii care locuiesc în Țara Bascilor, învață în euskera, cei din Galicia în gallego (galiciană), cei din Catalunia sau Insulele Baleare în catalană, iar cei din Comunitatea Valenciană în valenciană (un dialect de catalană ridicat însă politic la rang de limbă). În aceste comunități, limba spaniolă (sau castellano – castiliană) este predată, de cele mai multe ori, ca limbă străină, situație care face ca mulți tineri spanioli să ajungă la maturitate, fără a fi capabili să aibă un discurs academic în acest idiom. Mutarea dintr-o comunitate în alta echivalează, de cele mai multe ori, cu un/o repetenție auto-asumată. Datorită tuturor acestor aspecte am optat să-l înscriem pe cel mic și, mai apoi, pe fratele lui născut în Spania, la cursurile unui colegiu privat, unde educația se desfășoară în regim trilingv: engleză, spaniolă și catalană. Programul de școală începe la ora 9:00 și se termină la 17:00 și include o pauză de masă și de activități extrașcolare de aproximativ 2 ore. Spre deosebire de România, notele primite de elevi sunt confidențiale, iar obiectivele personale sunt înlocuite cu obiective ale întregii clase. Stimulentele sunt, din acest motiv, colective și duc la implicarea copiilor mai avansați pentru a-i ajuta pe colegii rămași în urmă. Temele pentru acasă există, dar sunt minimale, putând fi terminate în maximum 15 minute. În rest, fiecare elev trebuie să citească cel puțin o carte pe săptămână și să o prezinte colegilor în timpul orelor de engleză, spaniolă sau catalană. Din punct de vedere al conținutului, programul educațional este diferit de cel din România, fiind focalizat pe informație cu un anumit caracter utilitar. Spre exemplu, în clasa a III-a copii fac anatomie umană și sunt instruiți, în paralel, să învețe măsuri de prim-ajutor. Pe de altă parte, nu există materii de prima mână și de mâna a doua. Poți rămâne corigent la muzică, sport, artă sau valori civice, în egală măsură ca și la matematică, științe naturale sau literatură engleză/spaniolă. Probele de sport se dau în sistem olimpic, cu bareme pentru copii. 

Ani Bradea: Foarte interesantă descrierea sistemului de învățământ spaniol, vă mulțumesc pentru detalii. V-aș mai întreba dacă acel altruism, al elevilor mai buni pentru colegii lor rămași în urmă, cum spuneți, funcționează și în cazul copiilor de imigranți? Sunt sprijiniți aceștia pentru a se integra în colectivitate?

Rudy Roth: Fără doar și poate. Atâta timp cât copiii își doresc să fie parte a colectivității, acea colectivitate și-i va asuma ca membri. Secretul aclimatizării și adopției sociale rapide se regăsește, cred eu, în egalitarismul structural al societății spaniole. Această stare de fapt, ce pune femeia și bărbatul într-o stare de egalitate intrinsecă, are meritul de a reprima exacerbările machiste, vulgare și violente, întâlnite la tot pasul în urbanul românesc. Aici, nu întâlnești tipicele găști de „băieți de cartier”, ci grupuri mixte, atât din punct de vedere al genului, cât și al profilul etnic, în care vocea fiecăruia este ascultată. Până și argoul, graffitti sau alte manifestări asociate cu generația tânără sunt mult mai benigne și lipsite de vulgaritățile cu care este obișnuit un român. Sigur, indiferent de cât de evoluată este, și societatea spaniolă are derapajele ei xenofobe. Paradoxal însă este că acestor derapaje nu le cad victime doar imigranții, ci chiar și spaniolii. În comunități extrem de închise din Catalunia și chiar din Baleare, străinii sau extranjeros sunt mai ușor acceptați ca ibericii din regiunile de limbă spaniolă (castellană), gratulați de indigeni cu apelativul de „forastero”, adică „cei din afară”. 

Ani Bradea: Există în Palma de Mallorca o comunitate de români? Cât de uniți sunt membrii ei? Ce relații se stabilesc între românii care locuiesc acolo, ce activități socio-culturale îi reunesc?

Rudy Roth: Statistic vorbind, există. În sensul că peste 40.000 de mii de români trăiesc, muncesc sau învață în arhipeleagul Balear. Dar, cam atât. Nu vei întâlni în Mallorca, în Menorca, în Ibiza sau în Formentera mici enclave de românitate, precum cele care împânzesc comunitățile madrilenă, valenciană sau andaluză. Aici n-ai să găsești restaurantul tradițional românesc, postul de radio românesc, sau evenimente culturale recurente ale comunității românești. Aici vei găsi doar câteva mici magazine cu produse tradiționale și un restaurant moldovenesc, în a cărui ofertă se regăsesc și câteva feluri de mâncare cu iz mioritic. Singura prezență instituțională cu adevărat solidă este cea a cultelor religioase, care reușesc să coaguleze mici grupuri de români în biserici, temple și/sau case de rugăciune. Într-un anume fel, s-ar putea presupune că lipsa de expunere la ideea de România ar putea face să încolțească în oameni sâmburii unității. În realitate însă, dacă cineva ar avea ideea de a realiza un dicționar explicativ sui-generis al emigrației românești de secol XXI, termenul „unitate” ar putea lipsi cu desăvârșire. Fără a exagera în vreun fel, cred că din punct de vedere al fragmentării, comunitatea românească este cea mai dezbinată dintre toate comunitățile de migrație din Regatul Spaniei. Este comunitatea în cadrul căreia fracționalizarea și lupta pentru control și poziții de putere ating cote paroxistice, comunitatea cu cele mai multe asociații culturale care sunt folosite ca fiefuri de autoritate economică, electorală, religioasă sau socială și prin care se urmărește exclusiv propășirea personală a unei persoane sau a unui grup de persoane. Evident asta dăunează extrem de mult demersurilor legitime ale acelor oameni care chiar vor să facă ceva, voluntar, pentru comunitate, pentru că trebuie să lupte cu mitul motivației interesate. Există însă și un revers al medaliei, ce-i drept în planul micro, cel al relațiilor interpersonale. Eterogenitatea migrației românești contemporane are meritul de a aduce împreună oameni care în România nu s-ar fi întâlnit, probabil, niciodată. Pe harta socio-culturală a diasporei românești, Palma de Mallorca și insulele Baleare sunt „terra nullius”, un pământ al nimănui uitat de Institutul Cultural de la Madrid și de alte structuri din țară. Ciudat sau nu, singurul eveniment cultural românesc semnificativ din ultimii 5 ani a avut loc în 2018 când lui Mircea Cărtărescu i s-a decernat premiul Formentor de las Letras. La eveniment n-au participat însă foarte mulți români. Interacțiunile culturale, minimale de altfel, au loc mai ales prin intermediul rețelelor sociale sau direct, între prieteni. Mai schimbăm între noi cărți, mai scriem despre experiențele noastre pe plaiuri iberice, și cam atât… 

Ani Bradea: Excelentă analiza pe care o faceți comunității românești din Spania. Și impresionant numărul acesta: 40.000 de români care trăiesc, muncesc sau învață în arhipeleagul Balear – după cum spuneți. Care sunt domeniile în care activează cei mai mulți dintre ei?

Rudy Roth: Nefiind o comunitate cristalizată, imaginea pe care o am este exclusiv conjuncturală și, implicit, incompletă. E aidoma unui vitraliu cognitiv, construit din cioburi de informație, pe care încerc să le așez într-o formă cât mai apropiată de ceea ce cred eu că ar fi adevărul. Ca atare, rezultatul este doar o proiecție personală, fără cine știe ce mari veleități științifice. Dar, dacă ar fi să aleg un domeniu predilect pentru imigrația românească din Baleare, cred că am întâlnit cei mai mulți dintre conaționalii noști în industria serviciilor alimentare, intitulată destul de pompos HoReCa (Hotel/Restaurant/Cafenea). 

Ani Bradea: Din ceea ce cunoașteți dumneavoastră, statul spaniol intervine cu ajutoare în cazul persoanelor fără venit, în cazul familiilor cu copii? Imigranții pot beneficia de aceste ajutoare? Concret, românii se numără printre beneficiarii unor drepturi de asistență socială în Spania?

Rudy Roth: Există foarte multe forme prin care statul spaniol ajută imigranții, dar – din punct de vedere economic – aceste ajutoare nu se ridică la nivelul beneficiilor oferite în paradisuri sociale precum Austria, Germania, Suedia sau Marea Britanie. Cu toate astea, Spania este un stat extrem de primitor și oferă imigranților o mulțime de subvenții și ajutoare precum, prestația pentru șomaj, subvenții directe și indirecte pentru familiile numeroase sau pentru familiile monoparentale, alocația pentru copil (timp de 3 ani de la naștere), acces gratuit la serviciul de sănătate public, concedii de maternitate/paternitate, orar de muncă redus, beneficii fiscale pentru întreținerea minorilor, persoanelor cu handicap sau a unor persoane în vârstă, burse școlare, indemnizații pentru familiile cu probleme economice, subvenții pentru alimente, subvenții pentru chirie, subvenții pentru utilități sau ajutoare sociale pentru persoanele infectate cu HIV sau hepatită C. Deci, un portofoliu destul de extins.

Ani Bradea: Lucrați (și) la un ziar românesc, cum funcționează presa scrisă în Spania? În ce măsură este subvenționată de stat, dacă este? Cât de răspândită mai este presa pe hârtie, comparativ cu cea distribuită în on-line?

Rudy Roth: Existența „Occidentului Românesc” i se datorează exclusiv directorului editorial Kasandra Kalmann Năsăudean, cea care – alături de alți doi prieteni, Harrison și Răzvan, un american și un român – au contribuit financiar la apariția lună de lună a publicației. Ziarul în sine este realizat de jurnaliști care lucrează pro-bono și apare lunar în minimum 10.000 de exemplare distribuite gratuit în toate comunitățile românești din Spania. Eu m-am alăturat acestui demers publicistic în anul 2013, nu ca jurnalist, ci în calitate de consultant de finanțare, postură din care am reușit să ajut publicația să obțină finanțări din partea Guvernului României. Chiar dacă aceste subvenții n-au acoperit decât parțial costurile ziarului, ele au reprezentat o gură de oxigen pentru finanțatori. Gradual, am început să colaborez și pe partea editorială, iar din 2016 sunt redactor-șef adjunct al publicației. În ceea ce privește presa din Spania, există o diferență colosală față de România. Aici, presa pe hârtie este extrem de răspândită, în ciuda faptului că media on-line există și este extrem de accesibilă. Cu toate astea, foarte mulți dintre localnici, dar și fiecare bar, terasă, restaurant, frizerie, etc. are abonamente la ziarele naționale și locale, pe care le pune la dispoziția clienților, când aceștia le calcă pragul. Cel puțin în Palma, la prima oră a dimineții, toate cafeterias sunt pline ochi de oameni care vin să-și bea cafeaua, să ia micul dejun și să citească ziarul favorit. Așa că diminețile urbane din Mallorca sunt un soi de amestec de arome în care notele de cafea, aroma de croissant proaspăt și mirosul de cerneală tipografică se împletesc într-o manieră absolut unică.

Ani Bradea: Spuneți că Occidentul Românesc se distribuie în 10.000 de exemplare, în toate comunitățile românești de pe tot cuprinsul Spaniei. Ce se publică în paginile sale? Care sunt rubricile, paginile de interes?

Rudy Roth: Fără doar și poate, cele mai citite articole sunt cele care oferă informație utilitară, legată de aspecte care afectează direct sau indirect viața cotidiană a românilor din peninsula Iberică. Avem rubrici care abordează tot soiul de probleme legate de muncă, de contracte, de acte notariale sau alte documente administrative, rubrici care explică impactul unor acte normative asupra vieții de zi cu zi și care îi ajută pe cititori să-și îmbunătățească situația materială sau administrativă. Aceste informații sunt oferite de un soi de advisory board, sau grup de experți și consultanți (economiști, avocați, traducători, profesori, etc.), consolidat în jurul echipei redacționale a „Occidentului”. De mare interes sunt și rubricile culturale (lansate încă de la primul număr al publicației) și în cadrul cărora prezentăm personalități, locuri sau alte elemente emblematice ale culturii noastre naționale. Nu putea lipsi, evident, o rubrică prin care să-i ajutăm pe cititori să vorbească în mod corect limba română și care este bine primită de publicul cititor. În fapt, cred că una dintre cele mai mari bucurii ale noastre, cei care ne ocupăm de „Occident”, este că reușim să facem ca acest ziar să fie citit, fără ca în vreuna dintre cele 24 de pagini să apară măcar vreo referință care să amintească, fie și conjunctural, de presa tabloidă. Și, evident, că facem asta într-un sistem de voluntariat. 

Ani Bradea: Un efort admirabil, mă refer la voluntariat, care, probabil, în țară nu ar fi posibil. De asemenea, lăudabilă ideea de a susține o rubrică prin care se militează pentru vorbirea corectă a limbii române. Din ceea ce cunoașteți dumneavoastră, mai există inițiative de acest fel? Mă refer, desigur, dincolo de spațiul privat al familiei, la asociații sau alte entități care, prin activitatea lor, să susțină păstrarea și promovarea limbii și a culturii române?

Rudy Roth: În arhipeleagul balear, nu. Aici, în mijloc de Mediterana, nu există nici măcar o singură asociație culturală a comunității românești. Au existat câteva încercări, dar absolut toate au eșuat datorită coliziunilor dintre percepțiile vis-a-vis de sine și vis-a-vis de ceilalți ale celor interesați. Imposibilitatea de a avea o asociație cu 10-20 de președinți și 0 membri a trimis în derizoriu orice inițiativă de coagulare comunitară. Evident, un rol important l-au jucat și identitățile celor care și-ar fi dorit o astfel de structură, pentru că motivațiile din spatele creării unei asociații erau fie pentru a o transforma într-un fief de partid, fie într-o platformă de prozelitism religios. 

Ani Bradea: În acești ani, de când locuiți la Palma de Mallorca, ați călătorit în România? Ce schimbări ați observat cu aceste ocazii? Cum vedeți țara acum, comparând-o cu momentul din 2012, când ați hotărât să emigrați?

Rudy Roth: Am călătorit de nenumărate ori în România și, sincer să fiu, fiecare drum înapoi a adus o nouă dezamăgire. Explicația nu e deloc complicată. Atunci când ești departe, începi să experimentezi un soi de amnezie selectivă, care te face să îți percepi țara ca pe un spațiu aproape mistic, un spațiu tușat în culori utopice. Când însă ajungi înapoi și vezi că toată acea construcție emoțională din interiorul tău este redusă, în fapt, la câteva pete de frumos într-un soi de deșert cenușiu al dezolării, îți aduci pur și simplu aminte de ce ai plecat. Ce este însă dramatic, este faptul că, odată revenit în spațiul de adopție, amnezia selectivă începe să funcționeze din nou, iar tu începi la rândul tău să-ți asumi, pentru a nu știu câta oară, acel vis de aur al emigrantului român: visul în care România se schimbă într-atâta, încât exilul tău prin Occidentul Făgăduinței nu mai are sens, iar rana permanentă a dorului de casă are șansa să se închidă. Până atunci însă, rămâi doar un emigrant. Un soi de poem antropologic scris simultan în mai multe limbi, în mai multe stiluri literare, imposibil de citit și înțeles, nici măcar de tine însuți. Un poem în care valorile și normele lui ieri se amestecă incomplet cu normele și valorile lui azi, un poem deopotrivă al apartenenței și neapartenenței, al eternelor coliziuni dintre eul de aici și eul de acolo, dintre ethosul tău și identitatea spațiului de adopție. Un poem ca o rană permanentă, permanent infectată cu dorul de casa părintească. 

Ani Bradea: Am realizat un dialog antrenant, plin de informații interesante, pentru care vă mulțumesc! Voi încheia adresându-vă ultimele două întrebări, care vizează aspecte ale emigrației românești urmărite în toate interviurile de până acum. Așadar, prima întrebare ar fi: În acest moment, credeți că ar fi posibilă, pentru dumneavoastră și familia dumneavoastră, o reîntoarcere în România? Mă gândesc la o mutare definitivă, desigur, nu doar la o simplă vizită.

Rudy Roth: Dacă vorbim despre o întoarcere voluntară, cred că șansele sunt extrem de mici. În general, dincolo de euforia temporară pe care o naște ideea de repatriere în sufletul oricărui emigrant, o revenire pe meleagurile natale nu este deloc simplă. Nu în România de azi, în care timpul – vorba lui Marin Preda – nu mai are răbdare cu oamenii. Sunt român, voi fi întotdeauna român, dar cu o notă identitară aparte. Iubesc habitatul patriei-mamă, dar simt în fiecare fibră, că atât eu, dar mai ales cei mici, am fi – în cazul unei repatrieri – niște pseudo-emigranți în propria noastră țară. Niște pseudo-autohtoni care vor experimenta mereu acel sentiment de vagă neincluziune în spațiul de origine. Mi-ar fi greu să mă readaptez la normele de confort și la rutina locală și imposibil să-mi recalibrez valorile sociale astfel încât să mai tolerez, fie și indirect, starea de fapt a cotidianului urban românesc, articulată în jurul ideilor de „șpagă”, „pile”, „atenție”, „șmen”, „manevră”, „aroganță”, „șmecherie”, etc. 

Din acest motiv, dacă m-aș întoarce, m-aș întoarce doar la bătrânețe, undeva printr-un colț rural de Ardeal, de Maramureș sau de Bucovina, acolo unde oamenii sunt încă Oameni, iar seva neamului meu pare încă vie. 

Ani Bradea: Și ultima întrebare: Vă interesează scena politică românească? Ați votat, în această perioadă de când locuiți în străinătate, la secțiile de votare organizate pentru românii din diaspora?

Rudy Roth: Da, absolut. Având un doctorat în științe politice și o istorie în mass-media publice din România, ar fi oarecum paradoxal să nu mă intereseze modul în care evoluează spațiul politic indigen. Este însă doar o preocupare academică și nu una doctrinar-ideologică. Pentru că, ziarist fiind, m-aș auto-discredita moral și profesional, dacă vreuna dintre virgulele editorialelor mele ar ajunge să fie îmbibată în culorile vreunui partid. Atât cât voi face presă, am să-mi asum normele deontologice ale profesiei, chiar dacă acesta este un soi de atavism profesional în media românești actuale. Pe de altă parte, cu votul lucrurile sunt extrem de simple. În ultimii 21 de ani, de când îmi pot exercita acest drept, am votat de fiecare dată când am avut ocazia, indiferent de colțul de lume în care m-am aflat. Fie că eram în Belgia, în Spania, în Germania sau în România. La absolut toate scrutinele electorale sau referendumurile, indiferent dacă asta a însemnat să pierd ore în șir pe la cozile transfrontaliere ale democrației dâmbovițene sau să ascult reproșurile unuia sau altuia dintre cunoscuți. Votez pentru că, din punct de vedere academic susțin ideea votului obligatoriu precum în Grecia sau Belgia, iar din punct de vedere moral, cred că este singura formă prin care-mi pot plăti datoria față de cei 1142 de tineri care au murit într-un friguros decembrie 1989 și ale căror nume sunt așezate astăzi pe altarul mucegăit al amneziei sociale selective.

Palma de Mallorca, 25 februarie 2019

Autor: Ani Bradea (Revista Tribuna, Cluj-Napoca)

Citește și