Andra Mateescu Gutierréz: Dragobete – Sărbătoarea iubirii la români

1 [640x480]

Dragobete – Sărbătoarea iubirii la români

Dragobetele este o sărbătoare a fertilităţii, căci sub ocrotirea lui se formează perechile, atât la oameni, cât şi la păsări. Gospodarii începeau, la 24 februarie, lucrul pe câmp şi în bătătură, deoarece orice treabă iniţiată de Dragobete era cu spor.

Credințe populare

Dragobetele se celebrează la 24 februarie, în unele locuri la 28 februarie sau 1, 3 ori 25 martie, confuzia fiind cauzată de cele două calendare, iulian şi gregorian. Odinioară, prin satele româneşti se striga: Dragobetele sărută fetele! Se credea că cine participă la sărbătoare avea să fie ferit tot anul de boli. De aceea fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, se întâlneau în curtea bisericii, apoi, dacă vremea era frumoasă, plecau în pădure să culeagă ghiocei şi alte plante miraculoase, pentru a descânta de dragoste.

Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei şi se ţineau de poveşti şi jocuri. Tot de Dragobete fetele şi băieţii se logodeau simbolic, de cele mai multe ori acestea fiind urmate de logodne adevărate sau, prin alte zone, tinerii legau frăţii de sânge. Taina legământului fiind astfel asigurată de Dragobete, el nefiind doar zeul iubirii, ci şi al prieteniei şi al armoniei dintre oameni şi natură.

De asemenea, în această zi, fetele mari strângeau de cu seară zăpadă din locuri neumblate, denumită şi Zăpada Zânelor, sau luau apă de ploaie de pe florile de fragi, despre care se spunea că era născută din susurul zânelor. Se credea că apa aceasta era magică şi era păstrată cu mare grijă tot anul, fiind folosită pentru unele descântece de dragoste, dar şi pentru a se spăla în anumite zile ca să devină mai frumoase şi mai drăgăstoase.

Legende

Legenda Dragobetelui dăinuie încă de pe vremea dacilor. El reprezenta divinitatea mitologică, similară cu Eros sau Cupidon, care oficia în cer, la început de primăvară, unirea tuturor animalelor şi păsărilor.

Etimologia cuvântului datează tot de pe vremea dacilor: „trago“ însemna ţap, iar „pede“ picioare. Odată cu trecerea timpului, „trago“ a devenit „drago“, iar „pede“ a devenit „bete“. Se pare că pentru daci „trago“ era simbolul fertilităţii şi al dragostei. Mai există şi ipoteza că Dragobete se traduce prin „chipul frumos din casa lui Dumnezeu“, tot de la cuvintele dacice „drag“, ce semnifica „chip frumos sau chip luminos“, şi „betel“, „Casa lui Dumnezeu“.

De asemenea, Dragobetele mai este considerat a fi fiul babei Dochia, un fecior năvalnic de o frumuseţe rară, încât sucea minţile fecioarelor şi ale tinerelor femei. De-a lungul timpului, el a fost transformat în protectorul iubirii celor care se „întâlnesc“ în ziua de Dragobete şi a căror iubire va fi veşnică.

O veche legendă românească povesteşte că Dragobete a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, chiar de Maica Domnului, după ce nesăbuitul tânăr a îndrăznit să-i „încurce“ şi ei cărările.

Chiar dacă tradiţionala sărbătoare a iubirii abia dacă mai pâlpâie, pentru că i-a luat locul Valentine’s Day, se spune, din bătrâni, că în ziua de Dragobete, a tainicei logodne de odinioară, oamenii trebuie să fie veseli şi să se distreze.

Documentare: www.historia.ro, www.e-scoala.ro, www.calendarintercultural.ro, Niculiţă–Voronca: „Datinile şi credinţele poporului român“

FOTO: Doru Stancu

Prof. Andra Mateescu Gutierréz – Alicante/Spania

 

 

Citește și