An Nou de vis!

De ce oare avem tendinţa să ne clasificăm semenii în diferite categorii? Ori de câte ori pomenim pe cineva, mai devreme sau mai târziu, apare inevitabil o clasificare de genul „e dintre aceia care ştiu ce vor”, sau: „un visător incurabil, ce să mai vorbim!” Un cunoscut mi se plângea deunăzi că, „atunci cand gătesc, femeile nu folosesc căldura remanentă a plăcilor ceramice”; altul susţinea că nu-i plac femeile care nu spală cu atenţie resturile acumulate dintre dinţii furculiţelor. Primul e din tabăra „radicalilor”, adică a celor care le bagă pe toate într-o oală: „femeile sunt aşa”. Al doilea e la un pas mai avansat, cum s-ar zice din tabăra „alba/neagra”. Pentru el, femeile se împart in două categorii: cele care spală bine furculiţele şi cele care nu acordă suficient elan acestei ocupaţii.
Şi uite aşa, ca-ntr-o joacă, am împărţit si eu bărbaţii în două categorii: cei care generalizează la nivel înalt şi cei care disting între două feluri de femei. Am vrut să categorisesc sau mi-a ieşit aşa doar întâmplător pe gură platitudinea asta? Cert este că gândim în categorii, că vrem sau nu, asta e o altă poveste. Ne-a fost pus în faşă, sau mai bine zis am fost învăţaţi la şcoală să clasificăm şi cu asta basta. Numai aşa, simplificând, putem străbate hăţişul complicat al junglei umane. Fără mari dureri de cap.
Prietena mea cea mai bună susţinea acum 15 ani că „oamenii cu degete groase au caractere neşlefuite”. O fostă profesoară de-a mea era convinsă că „o damă adevarată nu poartă niciodată părul scurt” şi că „n-are voie în nici un caz să se grăbească atunci când merge pe stradă”. Inutil să menţionez că, de când mă ştiu, am părul scurt şi obişnuiesc să fiu mereu grăbită, natura m-a înzestrat cu degete cam scurte, chiar dacă spăl cu mare meticulozitate furculiţele şi folosesc pe cât posibil economic placa ceramică din bucătărie. Cu toate astea, ori de câte ori mă grăbesc pe stradă sau merg la coafor, mă străfulgeră amintirea afirmaţiilor de mai sus şi mă întreb inevitabil dacă sunt „aşa” sau mai degrabă „altfel”.
Nu întâmplător, prima întrebare care ni se pune când e să începem o conversaţie sau un interviu este „puteţi să vă prezentaţi pe scurt?”. De parcă contează ce şi cum credem noi că suntem! În fine, e explicabil că lumea vrea să ştie cu cine are de-a face. Dar până unde merge subiectivismul în materie de cunoaştere de sine? Mi s-au întipărit în memorie afirmaţii absurde din diverse conversaţii stupide purtate peste ani, afirmaţii pe care probabil că nimeni dintre cei care le-au lansat nu şi le mai amintesc. Ele continuă să sfideze timpul si să mă sâcâie în cele mai neaşteptate momente, când se întâmplă să apară analogii.
Căutând să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, aplecăm urechea la părerea celor din jur despre noi şi ajungem să nu mai înţelegem nimic. Pentru un fost coleg de liceu sunt „o fire influenţabilă, mereu tenatată să cred orice şi pe oricine” în timp ce colega mea de cameră mă califică drept „fire calculată şi minuţios disciplinată, capabilă să urmeze cu încăpăţânare ţelurile proprii, făra a ţine cont de eventualele jigniri ale celor apropiaţi”. Nişte amici de familie mă consideră „total lipsită de simţul umorului” în timp ce o corespondentă de email mă somează să „încetez cu mesajele glumeţe şi să mă axez pe seriozitatea vieţii”.
Păi dacă e s-o luam aşa, pentru a ne simplifica viaţa am putea concepe un fel de chestionar-grilă în care să însemnăm cu cruciuliţă tot ce defineşte un om! În acest mod simplu am avea întotdeauna la îndemână definiţia esenţei lui, aşa cum Onassis avea mereu carneţelul lui cu notiţe despre apucăturile bizare ale persoanelor cu care făcea cunoştinţă. După părerea lui, succesul şi averea le-a datorat în mare parte însemnărilor făcute acolo.
Spre exemplu: distinsul parlamentar X preferă mâncărurile condimentate, are o slăbiciune pentru femei blonde, începe majoritatea propozitiilor cu cuvântul „deci”, foloseşte hârtia igienică împăturită în patru, purcedând din partea posterioară, cântă sub duş şi uzează pantofii preponderent la călcâie. Bizar cum reuşeşte să convieţuiască într-o căsnicie paşnică alături de Marea Doamnă a Operei, o brunetă focoasă care e oripilată de lălăiala din baie, se alimentează numai cu legume fierte şi detestă politica. Să fie oare secretara din minister cea care stabileşte echilibrul, o duduie blondă cu apucături materne, care nu uită niciodată să schimbe sulul de hârtie igienică şi-l atârnă mereu cu desfăşurătorul spre perete, aşa cum preferă Excelenţa Sa?
Ei bine, nu! Refuz să cred că putem fi atât de lineari şi previzibili precum ne învaţă analiza tradiţională după criterii fixe! Îmi place să cred că mă construiesc mereu de la zero în fiecare dimineaţă când mă trezesc din somn, ca o coală albă de hârtie, încă nescrisă. Sunt zile în care mă caligrafiez prost, cu mână tremurândă, nu ştiu exact ce vreau să spun cu mine. Uneori îmi vine greu să decid dacă pun un semn de întrebare sau mai degrabă puncte de suspensie la sfârşit, înainte de a ma reda istovită somnului, seara. Dar am şi alte zile, când mă încep de la coadă la cap, precum o scriere arabă, iar ţelul propriu-zis îl ating în ultima clipă, seara, când scriu cu voluptate în primul colţ din stânga sus a paginii cuvântul de început cu literă mare şi plasez centrat deasupra tiltul plin de tâlc în care concentrez miracolul zilei pe care o am fost.
Şi dacă se întâmplă ca într-o zi sau alta să fim placizi şi paşnici iar în următoarea revoltaţi, chiar furibunzi, ca un adevărat vârtej viu, nu văd de ce să ne speriem de contradicţia dintre rolul pe care pasămite „ne-a fost dat” să-l întruchipăm şi omul care se întâmplă momentan să-l fim. Câtă vreme ne dăm osteneala să urmăm imboldul de a fi ceea ce ne dorim, nu văd de ce să ne facem griji. Cu siguranţă, dovada faptului că nu ne-am înşelat (pe noi înşine, mai ales) nu va întârzia să apară în proba incontestabilă a unui somn fără coşmare, eventual cu un „premiu de fidelitate” sub forma unui vis frumos. În acest sens, acum, în prag de An Nou, dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la anul care vine, răspund senină fără şovăire: „îmi doresc vise frumoase în fiecare zi!” Asemeni!

Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Benissa, Costa Blanca