„Am făcut în viața asta, cred, mai mult decât mi-aș fi imaginat”

76

 

Alese Doamne din România, din diferite domenii de activitate, vin la taifas cu Occidentul Românesc să ne vorbească despre societate, experiență, muncă, educație, evoluție, antreprenoriat, depășirea barierelor, deschiderea drumurilor și despre împliniri, moștenire și curaj. Prima invitată a acestei serii de convorbiri este Mihaela Miroiu, teoreticiană și militantă feministă, profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, conducătoare de doctorat în Științe Politice. Predă cursuri de ideologii politice actuale, etică în relații internaționale, teorii politice feministe.

Mihaela Miroiu se numără printre deschizătorii de drumuri din România fragil democratică post-Revoluție, prin contribuția ei semnificativă instituțională, civică și mediatică la dezvoltarea filosofiei, științelor politice și culturii democratice din România. Între anii 1997 – 2001 a fost decană a Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA; a inițiat primul program doctoral de Științe Politice din România, în anul 2000 și, totodată, primele cursuri de teorii feministe (1994) și primul masterat de studii de gen din România (1998). În 2001, a inaugurat și coordonat prima colecție de studii de gen din țară, la Editura Polirom.

Între anii 1999 – 2003 și 2011 – 2012 a făcut parte din Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU). A contribuit la înființarea și dezvoltarea organizațiilor non-guvernamentale Societatea de Studii Feministe AnA și Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA. Alături de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a colaborat cu parlamentari, comisii parlamentare și politicieni în a oferi consiliere pentru politici de egalitate de șanse și educație.

Este autoarea mai multor cărți academice, între care, în filosofie: Gândul Umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană (1995); Convenio. Despre natură, femei și morală (1996); în teorii politice: Societatea retro (1999); în politici de gen: Guidelines for Promoting Gender Equity in Higher Education in Central and Eastern Europe (2003), Drumul către autonomie; Teorii politice feministe (2004). Câteva titluri din publicistica sa: Neprețuitele femei (2006), Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească (2007), cartea de literatură autobiografică R’Estul și Vestul (împreună cu Mircea Miclea, 2005). De asemenea, este co-autoare și co-editoare a mai multor volume din sfera științelor politice, între care: România. Starea de fapt (1997), cu Vladimir Pasti și Cornel Codiță (co-autoare); Patriarhat și emancipare în gândirea politică românească (co-editoare, împreună cu Maria Bucur, 2002), Ideologii politice actuale (2012), precum și volumul de studii de gen Lexicon feminist (2002).

După o viață dedicată inovării în domeniul academic și în cultura democratică românească, Mihaela Miroiu afirmă senin și apăsat: „Eu nu am trăit la fără frecvență. Am făcut în viața asta, cred, mai mult decât mi-aș fi imaginat. Și în aceeași situație sunt și alții care au inițiat tot ceea ce se cheamă antrepriza democratică din România. Ne simțim bine cu noi. A mers încet, dar până la urmă a mers.” Dacă astăzi avem anumite legi funcționale în România și instrumente democratice care ni se par firești, este pentru că Mihaela Miroiu și alți inițiatori ca ea și-au pus cunoștințele, energia și pasiunea în lupta deloc ușoară pentru a le transforma în realitate.

Occidentul Românesc: În cartea „România. Starea de fapt” din 1997 (scrisă împreună cu Vladimir Pasti și Cornel Codiță) ați caracterizat societatea românească drept una de „supraviețuire”, cu o „democrație de vitrină.” Mai sunt valabile acum aceste caracterizări?

Mihaela Miroiu: Caracterizarea respectivă am făcut-o în urma unei analize extrem de substanțiale a stării societății și economiei. De ce era o societate de supraviețuire? Pentru că ce s-a întâmplat până în anul 2000, chiar și puțin după, era în primul rând o prăbușire fundamentală a proprietății de stat (tot ce însemna industrie în România și bună parte din agricultură era proprietate de stat). Un mega-faliment economic. Relațiile noastre economice, majoritatea cu țări dictatoriale cu care Ceaușescu avea legături speciale, au dispărut; la fel a dispărut piața comună a Estului european. Mărfurile românești erau nevoite să intre pe piața liberă, dar nu erau competitive (industria noastră nu se mai tehnologizase deloc din anii ’70, economia noastră era total planificată, era una de comandă). La Revoluție, forța de muncă a României era compusă din opt milioane de oameni, dar în anul 2000 ajunsese la patru milioane. Jumătate din forța de muncă a României a dispărut din peisaj. Sigur, au fost diverse forme compensatorii, de protecție, de tipul șomajului tehnic, pensionărilor anticipate, plata unor salarii compensatorii. Asta s-a întâmplat în special în industriile bărbătești, adunate generic sub denumirea industrie grea – minerit, siderurgie, petrochimie etc. – și mai puțin în industriile unde lucrau femei – textile, încălțăminte, porțelan, plus servicii. Acestea s-au privatizat mai repede și mai ușor. Celelalte s-au prăbușit pur și simplu.

În condițiile în care jumătate din populația activă a României a rămas fără locuri de muncă și cu niște bani de cârpeală, practic, e normal să avem de-a face cu o perioadă în care veniturile oamenilor au căzut atât de mult, încât foarte mulți bărbați au migrat înapoi la țară ca să susțină o economie de autoconsum, să își producă țuică, morcovi, cereale, să crească un animal care să dea lapte. S-a produs o migrație inversă, de-abia reușise să prevaleze populația urbană în România, ca la sfârșitul anilor ’90 să prevaleze din nou cea rurală. Acest întreg fenomen a făcut ca 70% din populație României să trăiască la limita supraviețuirii. Iar din această populație la limită, 30% era în sărăcie absolută, adică nu avea după ce bea apă. Deci nu am numit-o degeaba societate de supraviețuire… În niciun caz nu aș mai putea să spun acum asta! Acest stadiu a fost de foarte multă vreme depășit și România, chiar dacă nu se reindustrializează, intră în tipul de economie normală, și-a dezvoltat mult serviciile, se tehnologizează, apar locuri de muncă noi. Noi nu puteam imagina atunci că vom ajunge acum atât de bine! Eu știu că noi suntem acum nemulțumiți, că avem o singură viață și vrem ca totul să fie bine acum, dar în realitate lucrurile se petrec mult mai lent decât vrem noi.

Occidentul Românesc: Dar în ceea ce privește democrația de vitrină?

Mihaela Miroiu: Democrațiile se fac substanțial și cu cetățeni, nu numai cu politicieni. Noi nu știam încă să fim cetățeni. Cei care aveau o idee despre ce înseamnă democrație o știau din cărți. Oamenii voiau foarte mult paternalism, voiau ca statul să le spună ce să facă, ce să gândească etc. Erau reflexele unei societăți în care trăisem jumătate de secol! Noi, practic, din 1939 și până în 1989 am avut numai dictaturi. 50 de ani de dictatură este imens de mult și e firesc că cel puțin două generații nu aveau instrumente de gândire democratică. Și atunci, deși aveam Parlament și începusem să construim instituțiile democratice, avusesem și două rânduri de alegeri libere, lucrurile funcționau anevoios pentru că oamenii înțelegeau foarte greu ce înseamnă să fii cetățean, să fii contribuabil. De câte ori ne uităm la statisticile care ne indică locul în democrațiile lumii, noi și acum suntem în a doua jumătate a democrațiilor liberale, dar e foarte bine, totuși, că am urcat puțin față de ce fusese în perioada Dragnea, când căzusem în zona democrațiilor fragile care mergeau spre regimuri hibride. Multă vreme, așadar, chiar până foarte recent, noi nu am avut punctaj de trecere la cultură democratică. Or, asta este foarte important: nu poți face democrație substanțială, consolidată, fără cetățeni și fără politicieni care să aibă cultură democratică.

Așadar, asta însemna democrația de vitrină: noi aveam instituțiile, aveam alegeri libere, Parlament, exista o oarecare separare a puterilor în stat, dar nimic nu funcționa ca într-o democrație liberală – nu spun consolidată, că și acum suntem departe de așa ceva. Această analiză cred că era foarte adecvată momentului de atunci. Dacă în privința societății de supraviețuire nu mai suntem deloc acolo, în privința democrației, riscul, după cum știm, este mereu mare. Pe scurt: se trezește câte un tip de putere care să îți arunce în aer instituțiile fundamentale ale statului democratic. Asta se poate întâmpla, nu e niciodată un drum ireversibil. Nici în America, nu? Trump a dovedit foarte clar că nu e nimeni imun, niciun popor nu este imun la ispite de genul acesta.

Occidentul Românesc: Pe acest fond, a înflorit fenomenul migrației românilor înspre țările occidentale, în special din rațiuni financiare. Dar, tot mai mult, mai ales din anii 2000 încoace, și din dorința de a trăi într-o societate unde să fii respectat și apreciat după valoare, nu după partidul din care faci parte sau „pe cine ai în spate”…

Mihaela Miroiu: Rațiunile financiare vor deveni tot mai puțin valabile. Să lămurim un lucru: când vorbim de occidentalizare, ne referim la faptul că asta înseamnă o democrație liberală, în primul rând. Înseamnă o societate rațională, în care sunt cunoscute și respectate interesele tuturor pentru că fiecare are dreptul să le aibă, până la a-l împiedica pe celălalt să le aibă. Înseamnă drepturi umane universale, drepturi ale minorităților, dreptul de a nu fi batjocorit pentru apartenențe care nu au nimic de-a face cu faptele și capacitățile tale. Înseamnă stat de drept, respectiv că toți ne supunem legilor în mod egal, indiferent de funcția și poziția noastră în societate. Înseamnă că la nivel public funcționează etica laică. Există o cultură morală a societăților care se bazează fundamental pe valori de natură laică, adică secularizate. Iar religia e strict o problemă personală a fiecăruia și în niciun caz nu avem de-a face cu un amestec de planuri între partea spirituală, religioasă și partea politică. În țările occidentale, astfel de lucruri sunt lucruri normale, de bun-simț, la noi încă nu.

Totodată, aceste societăți au un echilibru funcțional între „ce rezolvăm prin competiție” și „ce rezolvăm prin cooperare”. Și o recunoaștere reală a meritelor – este foarte important să știi că dai seama de ce poți și faci tu, nu că trebuie să te bazezi pe o întreagă rețea de relații ca să ajungi unde îți dorești. La noi încă povestea asta este extrem de răspândită! Unul din motivele pentru care oamenii pleacă – mai ales cei din sectorul public! – este că arbitrariul încă este mare; încă nepotismele, favoritismele, pilăraiele, cârdășiile sunt foarte mari. Este o cultură instituțională ce poate fi atât de infectă uneori, încât oamenii corecți și cu fair-play se simt sufocați și inadaptați – și pleacă. Pentru că li se pare că personalitatea lor este strivită și că viața lor devine mai degrabă jenantă și umilitoare într-un asemenea climat și nu mai vor să fie umiliți. Vor să fie apreciați corect și să vadă că și cei din jur sunt apreciați corect. Aceste practici încadrate în amoralismul familial, cum se numește (altfel spus, noi și-ai noștri), nu fac decât să taie aspirațiile tuturor celor care sunt buni și vor să joace corect și o răsplată pe merite. Genul acesta de oameni cu înclinație spre integritate au încă un disconfort foarte mare în instituțiile românești. Și da, dacă au încă resurse, pleacă. Iar societatea noastră se dezvoltă și se mișcă cu cei care rămân și cu cei care se întorc.

Occidentul Românesc: Dar cei care se întorc sunt puțini…

Mihaela Miroiu: Adevărat, dar sunt. În anii ’90, occidentalizarea României s-a făcut cu cei care au avut ocazia unor studii și experiențe în străinătate, care au învățat acolo cum să facă cercetare, cum să lucreze, cum să dezvolte și au venit acasă, punând în practică aici ce au acumulat acolo. Celelalte două categorii de „occidentalizați” au fost culegătorii și îngrijitorii. Acestea trei au adus primele Occidentul acasă. Fenomenul migrației nu este specific României, el s-a întâmplat în multe alte state europene. Spre exemplu, Italia. După război, au plecat în masă. În SUA, mai ales. Irlandezii au plecat în masă. Oamenii fug de societăți sărace. Dar tot așa cum au plecat s-au întors, dacă nu ei, copiii lor. România crește, încet, dar o face. Da, este la competiție cu Bulgaria pe ultimul loc în UE la tot ce vrei! România e județul Vaslui al Uniunii Europene. Noi și bulgarii suntem județele Vaslui și Botoșani ale Uniunii Europene. Dar pot eu să gândesc despre toți cei cu cap și talentați din Botoșani și Vaslui de ce nu pleacă în București unde șansele lor sunt mai mari? Greu de zis! Pe de altă parte, e vorba și de pariuri existențiale. Eu puteam să rămân în SUA, în anii ’90, nu era nicio problemă. Dar m-am gândit că dacă rămân acolo voi face o părticică dintr-o mega cercetare care va avea o importanță strict academică. Simțeam că ar fi urmat să șterg praful de pe bibelouri – și nu în sensul că aș fi făcut ceva umilitor, aș fi făcut ceva foarte performant. Dar eu eram în situația în care voiam să sparg munții. Voiam să schimb totul în raza mea de acțiune și pe cuvântul meu dacă nu am și făcut-o! Contează și tipul de personalitate: ce vrei tu? Care e pariul tău existențial? Să te duci undeva unde ai confortul, siguranța, civilizația – care sunt fapte împlinite – și trăiești liniștit acolo sau îți iei neliniștea în brațe, vii la tine acasă, în situațiile astea zbuciumate și nefericite și încerci să le miști puțin acolo unde poți, în sistemul tău de referință? Pariul unor astfel de persoane ca mine a fost să aducă democratizarea, să aducă economia de piață, secularizarea, statul de drept, o educație occidentală, un mod de gândire occidental. Dar nu toată lumea trebuie să facă asta. Secta Don Quijote este întotdeauna mică. Cei mai mulți oameni nu vor să schimbe lumea, ci să muncească onest, să trăiască bine, să își vadă de viața lor. Dar lumea se schimbă cu „zăpăciți” din categoria celor care nu își văd numai de treaba lor…

Occidentul Românesc: Un fenomen aparte în cadrul migrației a fost cel al plecării femeilor pentru a îngriji persoane vârstnice sau bolnave din țările occidentale, motivând în special lipsa resurselor pentru familie, pentru viitorul copiilor.

Mihaela Miroiu: Sigur că problema resurselor era dificilă, dar bănuiesc că aveau și alte motive pentru a pleca. Acasă ele trebuiau să le facă pe toate: și serviciu, și gospodărie, și îngrijit bătrâni, și îngrijit neajutoratul de soț, care săracul nu se poate hrăni și curăța singur… Proporția familiilor parteneriale în România era de 5%! În toată istoria noastră, noi nu am avut tradiția aceasta a bărbaților crescuți să fie unicii câștigători ai pâinii. În perioada interbelică, 46% din forța de muncă din România era formată din femei. În comunism, aproape 48%. Teoria cu bărbatul care muncește ca să întrețină familia a funcționat poate numai în familiile de mineri din Valea Jiului, unde li se părea că un miner care nu câștigă de-ajuns să își întrețină familia nu e bărbat și exista o toleranță față de asta din partea partidului și a statului. În rest, dacă nu aveai copii foarte mici, făceai închisoare șase luni pentru parazitism. Nu aveai voie să nu muncești. Astfel că aceste femei despre care vorbim, știind că copiii lor nu au nicio șansă, pentru că partenerul nu va face nimic să îi scoată din sărăcie, și netrăgându-le niciun fel de ață de tipul „vai, cât sunt eu legată de Ionică, sufletul meu pereche, omul care îmi poartă de grijă, vreau să mă trezesc dimineața cu zâmbetul lui senin și cafeluța pe care mi-o aduce…”, au plecat de dor, jele și urât și pentru că în România nu doar instituțiile de sus funcționează cum funcționează, ci funcționează foarte prost și acea instituție în care trăim în fiecare zi. Nu funcționează cu respect, cu reciprocitate, nu cu solidarități serioase… Abia din ultimul deceniu putem vorbi la noi de faptul că bărbații realmente îngrijesc copii. Ba chiar că unii își iau și concediu de creștere a copiilor! Dar îngrijirea bătrânilor, spre exemplu, nici acum nu e practicată de bărbații din familii. Și atunci femeile aveau de ales între a lucra pe gratis ca să aibă grijă de toată lumea asta aflată în neputință reală sau voită ori a se duce să lucreze pentru un bătrân în Occident, să trimită bani familiei și poate să se bucure de o fărâmă de respect, mai mult decât primeau acasă.

Occidentul Românesc: Ați folosit în scrierile dvs. și conceptul de „feminism politic room-service”, la ce anume se referă?

Mihaela Miroiu: În anii ’90, eram o mânuță de persoane (că erau și bărbați) care ne ocupam de feminism, făcuseră și primele ONG-uri dedicate și încercam să convingem parlamentarii să introducă, spre exemplu, legi împotriva violenței domestice, legea egalității de șanse, demersuri ce vizau drepturile femeilor. Unele lucruri au avut succes. Spre exemplu, concediul parental. Legea s-a dat în 1998. Legea privind prevenirea și combaterea discriminării s-a dat în anul 2000. Dar parlamentarii s-au abținut destul de mult de la a trece astfel de legi. Țin minte că în 1999 s-a pus în discuție, tot la inițiativa noastră, propunerea legislativă de sancționare a hărțuirii sexuale la locul de muncă. Scena a fost de un grotesc absolut: parlamentarii au început să tropăie din picioare și să râdă, spunând: „Ce vor astea, să ne castreze?” Și-au bătut joc de noi, pur și simplu. Ei, când am semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, în pachetul de acquis comunitar intra și toată legislația asta referitoare la femei. Și atunci Parlamentul nostru a votat chiar mai repede decât vecinii noștri aceste prevederi, datorită unei mișcări foarte influente la acel moment, condusă de lideri politici precum Mona Muscă, Emil Boc, Valeriu Stoica, care erau portavoce pentru implementarea legislației europene. Egalitatea de șanse a devenit principiu în noua Constituție a României! Acesta a fost un lucru formidabil. Ei, lucrurile acestea au devenit realitate datorită presiunilor din partea noastră, dar nu s-ar fi putut întâmpla niciodată dacă cei care ne-au susținut nu ar fi putut argumenta: „E în acquis-ul comunitar și oricum trebuie să votăm”. Asta înseamnă „room-service”.

Occidentul Românesc: Care ar fi trei lucruri pe care le-ați schimba pe loc la România, dacă ați putea, cu o baghetă magică?

Mihaela Miroiu: Pe loc știu că nu aș schimba nimic. Dar vă pot spune trei lucruri care pot fi realizate fără nicio baghetă magică. Primul este să se introducă studiul eticii laice aplicate în școală. Să iasă din școală oameni care au valori morale umaniste solide, bine consacrate. Oameni pentru care etica umanistă să fie fundament, să fie simț comun. Al doilea lucru: introducerea în legea electorală a obligației partidelor să participe în competiția politică de orice nivel cu o echipă completă. Adică: dacă ne votați pe noi, asta e garnitura, acesta e premierul, acesta e ministrul Educației, acesta al Sănătății etc. Astea sunt CV-urile lor, în mod transparent. Avem următoarea garnitură de specialiști non-politici cu care lucrăm. Pachet complet. Pentru că treaba asta nu se întâmplă, noi mereu oscilăm între două soluții: populism și tehnocrație. Populismul înseamnă clar că singura treabă a politicienilor este să aducă voturi, deci spun oamenilor ce vor aceștia să audă. Iar tehnocrația apare ca soluție la diletanța crasă. Faptul că clasei politice nu i se cere nimic în materie de know-how, într-o societate bazată pe economia cunoașterii, este aberant – și aberația este nu numai la noi. Al treilea: prin legea electorală, aș interzice partidelor să se prezinte cu liste electorale care nu sunt configurate paritar pe gen. O femeie, un bărbat, o femeie, un bărbat. În succesiunea asta. Țara asta e alcătuită și din femei, și din bărbați. Partidele nu vor face asta până nu li se va bloca lista fiindcă nu e paritară. Și atunci vor trebui ele să caute femei care și-au câștigat respectul și considerația comunităților și să intre în campanie cu ele, nu să mai pună oameni pe pile și cunoștințe. Acestea ar fi trei lucruri care se pot obține doar cu voință politică și sunt categoric posibile.

Un material în exclusivitate pentru Occidentul Românesc

Sursă documentare: www.mihaela.miroiu.ro

Foto: arhiva personală Mihaela Miroiu