Alex Doboli: Ce ne face pe noi ardeleni

Am avut zilele trecute un schimb interesant de replici cu un coleg din Carolina de Sud. A fost pe tema „trecutului” prin dispozitevele de securitate din clădirile federale. Clădirile federale din SUA au montate la intrare dispozitive de securitate similare celor din aeroporturi. Trebuie să te descalți. Să-ți golești tot ce ai prin buzunare. Să-ți scoți cureaua. Laptopul din geantă. Să-ți dai jos haina. După asta, cineva te verifică suplimentar plimbând un aparat de-alungul corpului tău. Abia după aceea poți intra în clădirea federală.

Colegul meu, american get-beget din Carolina de Sud, mi-a spus așa: „Am vrut să verific cât este de eficient sistemul lor de securitate. Așa că nu mi-am scos papucii înainte să trec pe sistem. „Și s-au prins?”, l-am întrebat. „Nici vorba.” „Interesant”, am continuat eu. „Eu vin din Transilvania. Am mers la școala germană până în clasa a noua. Am învățat acolo că regulile se respectă întotdeauna cu strictețe. Nu-ți pui întrebarea de ce există o regulă. Doar o respecți. Deci, eu nu doar că îmi scot papucii când trec prin sistemul de securitate. Dar îmi scot și cioprapii.” Am glumit bineînțeles cu ciorapii.

A râs, și mi-a zis așa: „Am fost într-o vară la Zurich cu studenții noștrii din Carolina de Sud. Într-un parc, studenții mei s-au așezat pe iarbă, așa cum fac acasă. A venit un polițist elvețian și le-a spus că nu este voie să calce iarba.” „Dar nu există nici un semn care să spună asta”, i-a răspuns un student din Carolina de Sud. „Nu este nevoie de semn pentru asta”, i-a spus polițistul elvețian. „Iarba din parc nu se calcă. Punct. Toți știm asta.”

M-am gândit mult de atunci la povestioara asta și ce fel de educație am eu. Dacă închid ochii, primul lucru care-mi vine în minte (legat de educația mea) este profesoara de germană din ciclul gimnazial. Apoi, învățătoarea noastră, Frâu Bandenburg. Dacă psihologia funcționează, cred că primul strat al educației mele este profund german. Chiar dacă vocea mea interioară este acum în engleză. Chiar dacă scriu și gândesc majoritatea timpului în engleză, fundamentul crezurilor (beliefs) și a reacțiilor mele sunt majoritar germane, așa cum le-am învățat la Allgemeine Schule Nummer Sieben din Eisenmarkt, adică Școala generală nr. 7 din Hunedoara. Apoi cred că al doilea strat este maghiar reformat, adică protestant. Calvinist. Stratul românesc mă face să fiu blând. Ceea ce nu este de loc puțin în viață.

Poate surprinde faptul că îmi consider crezurile și reacțiile mele mai ales nemțești ținând cont că familia mea nu are pic de origine germană. Totuși, majoritatea timpului cât am crescut am interacționat puțin cu ai mei. Orele noastre de școală erau programate după-masă, de la două la opt seara. Așa că dimineața, înainte de școală, eram singur acasă pregătindu-mi lecțiile. Iar acasă ajungeam doar seara, frânt de oboseală. Era timp doar de cină, un pic de televizor, și imediat, culcarea. Aveam școală în acele vremuri și sâmbăta. Programul de care spun se repeta șase zile din șapte, în fiecare săptămână. Bănuiesc că toți cei care am avut orele după-masă am fost în situații asemănătoare.

Am crescut așadar cu un set de crezuri și reacții care fac acum parte din ființă mea, și care cred că le-am dobândit la școala germană. De exemplu, nu pot „înghite” nici măcar un minut de întârziere. Ajung la orice întâlnire cu câteva minute înainte. Întotdeauna. Sunt în sala de curs cu cinci minute mai repede să încep ora. Îmi dă suficient timp să-mi aranjez hârtiile. Să mă dezmorțesc. Dar mai ales, transmite studenților ideea că – I am professional, și că îi respect folosind fiecare minut pentru ei.

Punctualitatea este prețuită și admirată în SUA, deși nu face neapărat parte din cultura locală precum în Germania. Aici, fiecare trebuie să parcurgă distanțe lungi, iar traficul este uneori greu de prezis chiar și cu gadget-urile GPS de astăzi. Este pur și simplu imposibil de anticipat că se lucrează la un colț de stradă, și pentru asta sunt închise două dintre cele trei linii de trafic pe direcția mea de mers. Sau găsirea unui loc de parcare poate fi o problemă, mai ales când sunt activități majore în zonă. Așa că lumea este înțelegătoare atunci când cineva întârzie, deși se subînțelege că este important să fii punctual.

A doua obsesie de-a mea este că trebuie întodeauna să-mi respect cuvântul dat. Adică tot ce am promis. Vorba neamțului: „Ein Mann ein Wort.” Ai spus ceva, te ții neapărat de cuvânt. Mărturisesc că acest crez mi-a creat întotdeauna cele mai mari „necazuri” în viață. Mai ales că soția mea s-a prins că dacă am spus ceva îmi vine greu să mă răzgândesc. Are de aceea o replică cu care mă înnebunește: „Ai zis că …”.

Dincolo de glumă, fac deseori promisiuni fără să mă gândesc atent la consecințele lor. Promit că voi lucra la ceva, după care îmi dau seama că sunt copleșit de urgențe la universitate sau de treburi acasă. Deși nu am până la urmă nici o obligație față de nimeni, totuși, mă simt extrem de vinovat atunci când nu reușesc să-mi păstrez cuvântul dat. Am promis de exemplu cuiva că voi ajuta la strângerea unei sume de bani pentru o acțiune civică. Am promis că voi scrie o carte de povești pe care o vom folosi apoi pentru PR în strângerea de fonduri. Am promis că totul va fi gata de Crăciun. Am promis, dar nu m-am ținut de cuvânt.

Crăciunul a trecut, și am reușit să scriu o singură poveste. Mă simt vinovat și mi-e rușine că nu mi-am ținut promisiunea. Am re-promis că voi termina de Paști cartea de povești, ca să începem atunci strângerea fondurilor. Refuz să-mi imaginez situația în care nu mă țin de cuvânt pentru a două oară. Cred că nu mi s-a întâmplat asta niciodată în viață. Și nu vreau să debutez tocmai acum la „bătrânețe”.

Mai departe. Cred că nu trebuie să mint un cuvânt („mint” nu este cuvântul potrivit în acest context. Mai potrivite sunt să „schimb”, „reinterpretez”, „modific”). Nici măcar ca să fac un bine. Crezul ăsta mi se trage de la tata. Aveam obiceiul când eram copil, să le minciunesc din când în când, mai ales ca să-mi salvez pielea după prostii. Poate am avut vreo opt, nouă ani când l-am mințit într-o după-masă pe tata. A fost un fleac. Nu mai țin minte exact ce.

Dar imaginea momentului îmi este și acum vie în memorie. S-a întâmplat pe scări, acasă la Hunedoara. S-a uitat scârbit la mine și mi-a zis atât, „Egy nagy hazudos vagy.” „Ești un mare mincinos”. M-a pătruns o asemenea rușine, încât mi-am propus în acel moment să nu mai mint indiferent care sunt consecințele. Dacă s-a întâmplat să spun apoi lucruri neadevărate, a fost doar pentru că nu m-a ajutat memoria. Dar nu am mai trecut prin situații în care mintea a „văzut” ceva, iar gura a spus altceva.

Obsesia față de minciună cred că am învățat-o pe filiera reformată. Bisericile protestante, inclusiv cea reformată din Ardeal, consideră minciuna un păcat fundamental. Spre deosebire de catolici și ortodocși, noi, protestanții, credem că putem comunica direct cu Dumnezeu. Preotul este eventual un ajutor în această comunicare, dar nu este întotdeauna necesar. Nu preotul crează comunicarea și fără de care comunicarea nu ar avea loc.

Așa cum cred catolicii sau ortodocșii. De aceea, bisericile protestante consideră minciuna un păcat capital. Unul din cele mai rele. Nu vreau să ofensez pe nimeni când spun asta, căci nu sunt teolog. Însă interpretarea minciunii este diferită. Se poate scrie o bibliotecă întreagă despre ce înseamnă adevărul și unde începe minciuna, dincolo de realitatea fizică. Deseori lucrurile complicate în viață nu sunt albe sau negre, iar descifrarea nuanțelor de gri este dificilă. Am pus însă link-ul la postarea unui profesor universitar din Anglia, care a scris câteva cărți despre minciună și legătura ei culturală.

Minciuna nu este deloc tolerată în SUA. Îți pierzi instantaneu toată credibilitatea când ești prins cu minciuna. Mi-am invitat mama să ne viziteze în iarna lui 2004. I-am făcut invitație cu care apoi, ea a mers la Ambasadă pentru viză. Șocul a venit când am aflat că viza i-a fost refuzată. Nu am auzit niciodată să se fi refuzat viza părinților cuiva stabilit în SUA. Nu am aflat nici până astăzi ce s-a întâmplat. Totuși, mama s-a „scăpat” și mi-a spus că a avut impresia că cel care o intervieva la Ambasadă nu era binevoitor. Așa că ea s-a gândit să spună niște „minciunele” că să-și ajute cazul. „Minciunele nevinovate, care oricum nu contau.”

Mărturisesc că n-am înțeles niciodată partea cu minciunile spuse într-un scop bun. Sau minciunile care ajută pe cineva. Un lucru îl înțeleg însă foarte bine. Toți funcționarii americani sunt extrem de bine pregătiți să găsească minciunile și inconsistențele în argumentul cuiva. Ori când te-au prins cu „minciunica”, zece ape curate nu te mai spală.

Revenind la discuția mea de la început, cea cu colegul meu din Carolina de Sud, pot spune că probabil ne asemănăm foarte mult în intoleranța noastră la minciuna de orice fel, cât de cât în respectarea cuvântului dat, și de loc în obsesia cu respectarea la sânge a regulilor. Desigur, el este mult mai bine adaptat ca mine Statelor Unite, din moment ce s-a născut aici. Doar eu vin cu un bagaj cultural de la o școală germană din Transilvania. Așa cum am spus deja, punctualitatea este tot mai greu de realizat în Statele Unite din cauza distanțelor mari și a dificultăților din trafic.

De aceea sunt populare video-conferințele și desigur există întotdeauna înțelegere amplă când cineva întârzie. Totuși nimeni nu abuzează de această toleranță. În fine, discuția despre cuvântul dat este complexă. Văd tot mai rar situații în care lumea consideră cuvântul dat drept o promisiune fermă. Cum zicea cineva în filmul Jerry McGuire: „My word is like rock.” În schimb, înțelegerile importante sunt întodeauna, dar întotdeauna, scrise incluzând absolut toate detaliile. Detaliile care au fost discutate, dar nu scrise, sunt uitate. Considerate nule. Discuția este deci doar preambulul, explorarea, care a dus spre înțelegerea finală, și care este în scris.

Mă întreb, oare în ce măsură ne definesc pe noi, ardelenii, punctualitatea, respectarea cuvântului dat, intoleranță la minciună, și blândețea? Am citit ieri o postare minunată a domnului Tudor Duică, în care își exprima frustrarea față de administrația de peste Carpați. Nu cred că aș fi putut s-o descriu mai bine decât a spus-o dansul. M-a uns pe suflet, pentru că am două imagini în mintea mea pentru cei care sunt izvoarele principale ale prostiilor administrative din țară: Adrian Năstase și Traian Băsescu. Primul a credibilizat aroganța iresponsabilă, iar al doilea agresivitatea nerușinată.

Dar eu adaug la ce a spus domnul Duică și următoarea ipoteză: eu cred că noi, ardelenii, înțelegem altfel punctualitatea, respectarea cuvântului dat, dezgustul față de minciună, și blândețea. Nu zic că le înțelegem neapărat mai bine sau mai rău. Dar le înțelegem altfel decât restul țării. Și asta este important. Și nu poate fi trecut cu vederea.

Și cu asta am ajuns la sfârșitul gândului meu: Să fim cu toții sănătoși și mai înțelegători unul cu altul! O săptămână plăcută tuturor și ne auzim cu bine în curând.

Autor: Alex Doboli. Absolvent al Universității Politehnica din Timișoara, profesor la Stony Brook University din New York, editor la Știrile Transilvaniei, cel care a dat liniile de dezvoltare a publicației. Editorialist și fin observator al vieții publice din Transilvania, Alex Doboli aduce în echipă acel „bird’s-eye view” atât de necesar adeseori.