Albufera valenciană

Nu departe de Valencia, străjuită de țărmul Mediteranei și de lanuri de orez, îmbrățișată de râurile Turia și Jucar, se întinde o suprafață de apă dulce de o frumusețe aproape ireală: Albufera, cel mai întins lac de apă dulce al Spaniei. Lacul supradimensional are o rază de circa 6 kilometri iar ocolul lui în barcă motorizată durează aproximativ trei ore și jumătate.

Punctul său cel mai luminos, în care reflecțiile apei sclipesc orbitor, se găsește undeva aproape de centru. Localnicii îi spun simplu lluent iar poeții arabi l-au supranumit „oglinda soarelui pe pământ”. Mai ales în sezonul rece, când se practică inundarea artificială a canalelor, tabloul razelor care se strâng în mănunchi în jurul acelui punct central exercită o atracție de-a dreptul hipnotică.

Cunoscut drept paradis al păsărilor migratoare și îndrăgit ca destinație de sfârșit de săptămână, Parcul Național Albufera, este situat la numai 11 kilometri sud de metropola Valencia. Drumul într-acolo este el însuși o delectare, fiind punctat de cărări care șerpuiesc printre dune idilice și crânguri de pini. Potrivit informațiilor furnizate de istoriograful-geograf grec Strabon și de poetul latin Avienus, mlaștina aceasta a existat încă de pe vremea dominației Imperiului Roman, când ocupa o suprafață de zece ori mai extinsă decât acum, ajungând la circa 30.000 de hectare. Depunerile de aluviuni transportate de-a lungul anilor de cele două râuri care se varsă aici în mare au făcut posibilă apariția acestei mări în miniatură.

Valoarea ei peisagistică inegalabilă este dublată de o importanță economică deloc de neglijat: este una dintre cele mai mari zone de cultură a orezului de pe continentul european. Într-atât de prielnice sunt condițiile climatice și de relief în Albufera, încât a fost nevoie de reglementări speciale din partea guvernanților, menite să tempereze elanul agricultorilor localnici hotărâți să asaneze suprafețe tot mai mari din balta „lor” fertilă. Astăzi, Albufera este declarată Zonă Umedă cu Valoare Internațională, beneficiind de legi care o protejează și îi garantează echilibrul ecologic.

Orezului atotprezent îi datorăm una dintre cele mai clasice „invenții” gastronomice spaniole: vestita paella valenciana. Legenda spune că rețeta ei n-a fost rodul unei căutări țintite, ci mai degrabă o simplă întâmplare: surprinși de foame la câmp, în jurul focului, țăranii au pus la fiert în apă de mare ce le-a fost mai la îndemână. De la orezul și rădăcinile leguminoaselor specifice huertei valenciene, mergând până la pești, melci, crustacee, ba chiar și șerpi, aromatizate și colorate viu de șofranul din pistilul brândușelor, și terminând cu carnea păsărilor care se mai agățau prin uluci, toate ingredientele s-au completat în armonie, culminând cu un pahar de vin pritocit în podgoriile din apropiere… Rezultatul: o adevărată poezie culinară!

La ora actuală, orezul din varietatea bomba este protagonistul a nu mai puțin de o sută de specialități. Printre cele mai gustoase se numără și variațiunile all i pebre (țipar în sos), espardenyá (batog cu boia), torrá (frigare) sau llobarro a la sal (biban copt în sare).

Orășelul Sueca – un fel de mini-capitală locală – celebrează în prima jumătate a lunii septembrie Sărbătoarea Orezului. Zgomotoasa Fiesta del Arroz cuprinde în programul ei variat concursuri culinare de paella, salve de împușcături asurzitoare și fanfare duduitoare, așa cum îi stă bine oricărei solide sărbători populare spaniole tipice.

După turism și gastronomie, sursa de venituri clasică a localnicilor este pescuitul. Satul cel mai cunoscut pentru practicarea acestei îndeletniciri seculare este El Palmar, un cătun pescăresc idilic situat în mijlocul lacului. Pe insula pe care este așezat se poate ajunge traversând trei canale navigabile, urmând un drumeag încadrat de grădini de zarzavaturi și de tufișuri de leandri.

Tradiția profesiunii de pescar din Albufera coboară înapoi în timp până în Evul Mediu. Mai exact în anul 1250, când regele Iacob I. al Aragonului (în castiliană Jaime el Conchistador) a garantat primelor familii stabilite aici dreptul de a pescui în zonă.

Conform tradiției, prioritatea la exploatarea resurselor piscicole se acordă în mod democratic, în plenul ședințelor comunității de pescari, după criterii vechi de când lumea. Pentru a deține un redolí – loc fix în care este permisă aruncarea năvoadelor – trebuie să fii născut în satul El Palmar ca fecior de pescar și să fii căsătorit, sau măcar să fi împlinit vârsta de 22 de ani. El mornell, nada cu care se prind țiparii este scufundat în apă pe locul unui redolín și are o formă standardizată, semănând cu o pâlnie. Toate redolíns se trag la sorți o dată pe an, în a doua duminică a lunii august.

Dar mai întâi, în cea dintâi săptămână a lunii lui cuptor, se formează o procesiune neobișnuită: un șirag pe apă, la care participă peste 100 de bărci! Este vorba despre Sărbătoarea lui Hristos, protectorul Sănătății. În frunte cu barca în care este transportată statuia Mântuitorului, întreaga suflare a Albuferei adunate în mijlocul lacului îngenunchează atunci în rugăciune. În fundal, soarele apune deasupra capetelor credincioșilor ca-ntr-un tablou celest, învăluind participanții într-o lumină magică, lăsându-i parcă să leviteze suspendați între cer și pământ…

Limba de uscat care desparte Albufera de Mediterană se întinde pe o lungime de zece kilometri și are o lățime de un kilometru. Poartă numele de Dehesa del Saler (tradus aproximativ Pășunea Sărății). Deși e compusă cu precădere din nisip acumulat în dune fixe sau mișcătoare (span. malladas) și din plaje, pășunea este acoperită de o vegetație abundentă. E drept, vremurile în care „în cer nu mai era loc de păsări, iar apa era neîncăpătoare pentru atâția pești” – după cum asigura cronicarul Gaspar Aguilar în anul 1599 – țin de domeniul trecutului, dar varietatea și abundența florei și faunei actuale rămân remarcabile pentru standardele noastre moderne.

Frecvenți sunt nuferii, pinul alb, mirtul, stejarii pitici, scaieții multicolori. În apă înoată crabi și diverși pești din specii endemice. Văzduhul și oglinda apei sunt brăzdate de un număr neobișnuit de mare de rațe aparținând celor mai diverse rase, cum sunt cea mandarină, pochard, sălbatică, regală, domestică sau comună. Nu lipsesc nici nagâții și becaținele, stârcii, cormoranii, pelicanii și multe alte păsări migratoare, unele dintre ele aparținând speciilor pe cale de dispariție.

Revenind la elementul definitoriu al zonei, orezul, este bine de știut care este cel mai potrivit moment pentru o incursiune la fața locului. Cine dorește să-l vadă întinzându-și tulpinile fragile, de culoare verde-crud, din apa limpede, poate vizita Albufera la finalul primăverii, de preferință în luna mai. În schimb, în iulie și august zona se transformă într-un lan auriu imens, care se leagănă în vânt, purtând la mari distanțe îmbătătoare miresme de spice.

Mai apoi, în septembrie, se poate asista la recoltă iar și mai târziu, la întâi noiembrie se coboară zăgazurile, permițându-se acumularea apei în canale (operațiunea poartă numele perelloná). Momentul este propice unei excursii cu barca, care  garantat se va înscrie în palmaresul celor mai frumoase amintiri ce se pot tezauriza pe meleaguri iberice.

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Foto: actiobirding.com