A plecat și Ioan Țepelea…

Last updated mart. 29, 2012

Motto:
Ştiţi, domnule Ţepelea, vor muri
Secunde şi secunde şi-apoi ore
Şi zile lungi şi ani fără a şti
Cine a fost Ioan, cine Grigore.

În care loc şi-n cimitirul care
Oasele lor îşi vor găsi odihna
Şi dacă au la cruce câte-o floare
Şi dacă li se-mparte-n spirit tihna.
Grigore Grigore

A plecat şi Ioan Ţepelea, alături de alţi orădeni de seamă care mi-au fost prieteni şi care au dispărut în ultimii ani, precum: Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Emil Blaga, Marin Chelu, Claudiu Frunză, Ioan Alexandrescu, Constantin Mălinaş, Claudiu Mătasă, Iosif Popa şi Miron Raţiu… S-a dus acolo sus să se odihnească şi să îşi scrie versurile… Cred că poeţii îşi au locul lor în cer. Dumnezeu să-l odihnească! A murit destul de tânăr, la 62 de ani. Pe 3 iunie ar fi împlinit 63… Încet, încet, ne ducem cu toţii!
Citeam mai zilele trecute, înainte de a dispare, un eseu despre Ioan Ţepelea scris de talentatul condeier Liviu Stoiciu. Titlul acestuia: „Poetul şi istoricul Ioan Ţepelea, mai singur şi mai izolat ca niciodată la Oradea”. Cutremurător, dar adevărat! Aşa a fost! În ultimii ani s-a îndepărtat de lume, de prieteni chiar, de tumultul oraşului Oradea (autoexilându-se la Beznea natală), de ASLA pe care a creat-o prin 1992 şi pe care a purtat-o pe culmi, de colegii de la Universitatea Oradea unde era profesor, de colegii de la Academia Româno-Americană, al cărei congres, cel de al XVII-lea, l-a organizat cu mare succes în anul 2002.

De ce a a plecat dintre noi?
Deoarece a fost prea sensibil la şocurile vieţii cotidiene… El, un poet, un gânditor, un idealist… un analist, dar şi un judecător prea aspru cu ceea ce se întâmplă în jurul lui, un acerb critic al răutăţilor înconjurătoare, un nemulţumit, un perfecţionist, dar şi un om care s-a înecat încet-încet în propria-i lucrare, munca prea vastă… Prea vroia să le facă pe toate! Acest lucru l-a obosit, i-a măcinat nu numai fizicul ci şi psihicul. A devenit depresiv, închis în sine, introvertit, uneori suspicios chiar şi cu cei care îl iubeau, dar totuşi corect, responsiv, veşnic oferind o mână întinsă spre ajutorarea celor care îl solicitau. Deseori, l-am simţit obosit, blazat, supărat chiar, dar precum acel armăsar din poveştile copilăriei noastre mânca „jăratec” şi se metamorfoza într-un om plin de energie, de farmec, de bunătate… Un fel de pasăre Phoenix! Evadând din izolarea autoimpusa se contopea cu lumea şi făcea minuni nu numai ca scriitor, organizator, promotor cultural, profesor, ci şi ca prieten, ca om… între oameni. Îşi relua munca de la capăt, scormonind prin munţii de cărţi de acasă… citind, făcând fişe şi notiţe uneori pe margine de ziar, producând lucrări apreciate nu numai de cititorul de rând ci şi de criticii de specialitate. Scria de toate: poezie, eseuri, jurnalistică, critică literară, cărţi de istorie… Era talentat în tot ceea ce făcea. Minuţios, în cercetare, minuţios în expunere, minuţios în prezentare! Dacă îi cereai o carte cu dedicaţie nu se mulţumea să îţi ofere doar o simplă semnătură ci umplea pagina de gardă cu un mesaj prin care te făcea să te simţi important, un mesaj unic, personalizat doar pentru tine, mesaj care deseori depăşea suprafaţa paginii, fiind nevoit să continue şi pe pagina următoare… să îşi spună oful, sau să îţi dedice cartea de parcă ai fi fost personajul principal al acesteia. Avea un scris mic, cu aspect clasic, puţin nervos, grăbit chiar, dar foarte citibil şi coerent. Îi plăcea analiza… nu numai a persoanelor ci şi ale acţiunilor acestora. Căuta să fie curat şi să se comporte cât mai curat. Puţin cam milităros, uneori cam tăios, repezit, dar niciodată superficial! Dacă ieşea în lumea se purta ca un gentleman, de la vorbire, la îmbrăcăminte, la gesturi… Posibil că l-au influenţat şi hainele militare care le-a purtat multă vreme. Fiind prieteni buni ne mai ciondăneam câteodată din cauză de principii sau ideologie… Era de înţeles, doar locuiam în două emisfere diferite, la peste 15 mii de kilometri unul de celălalt. Dar totuşi, întotdeauna ne căutăm, ne (re)împăcăm şi legăturile deveneau şi mai puternice.

Strada Eminescu, Aurelian Andreescu, balul de sâmbătă seara şi biroul comandantului
Pe Ioan Ţepelea l-am întâlnit pentru prima dată cu mulţi ani în urmă! Pe la începutul anilor ’80. Eram deja stabilit în Australia. Mă reîntorsesem „acasă” la Oradea unde locuiau părinţii mei, pentru o vizită de trei luni. Ai mei locuiau pe strada Eminescu, la două case de clădirea Cercului Militar al cărui comandant era tânărul locotenent-major Ioan Ţepelea. Trecând pe stradă, îl vedeam deseori la poarta edificiului. Înalt, suplu, oacheş, milităros. Am început să ne salutăm, iar mai apoi să conversăm. Era dornic de cunoaştere. Îi plăcea să îi povestesc despre locurile pe care le-am vizitat. Exista totuşi o baricadă de sistem politic între noi… nu prea era indicată apropierea, nici pentru „unul plecat din raiul comunist” şi nici pentru „o uniformă militară”! Şi totuşi ne vedeam destul de des… Am participat şi la câteva evenimente culturale organizate la „Casa Armatei”, aşa cum îi ziceam noi, cei „ai străzii”, încă din vremea copilăriei. Clădirea, un fost conac boieresc cu două etaje, mai dăinuie şi în prezent. Are o sală de spectacole şi o grădină superbă de vară, unde de când o ştiu se organizau la sfârşit de săptămână balurile cadrelor militare din garnizoana Oradea. Orchestre şi cântăreţi de calitate. Muzică, dans şi antren! Acolo şi-a început cariera artistică şi talentatul Aurelian Andreescu, militar în termen la Beiuş, adus la Oradea pentru a încânta urechile celor prezenţi la „balul de sâmbătă seara”. La etajul întâi în două incăperi enorme îşi organizase biroul comandantul, Ioan Ţepelea. Avea nevoie de mult spaţiu deoarece ambele camere erau ticsite de cărţi. Carţi în rafturi, cărţi pe duşumea, cărţi pe birou, cărţi peste tot! Multe cărţi! Ca într-o bibliotecă judeţeană…
Anii au trecut, eu am revenit mai rar în oraşul copilăriei mele, dar după 1989 l-am vizitat mai frecvent. Casa Armatei şi pe şeful ei, de data aceasta… căpitanul Ioan Ţepelea, i-am regăsit tot acolo! Vecini dragi! Discuţiile noastre s-au purtat mult mai deschis decât în anii comunismului. Eram liberi! Eu colaboram cu câteva reviste de limba romană din străinătate, el terminase facultatea de istorie la Cluj-Napoca. Aveam teme de discuţie… Încercam să ne împărtăşim ideile şi gândurile. Mi-a vorbit de proiecte mari… de evenimente pe care ar fi dorit să le desfăşoare la instituţia pe care o conducea. Mi-a vorbit de revistele pe care ar fi vrut să le creeze, de o societate care să întrunească oamenii de litere orădeni şi nu numai, de o editură proprie unde să tipărească toate cărţile sale şi ale celor care s-au simţit frustraţi de cenzură în anii anteriori… Proiecte frumoase, pe care le-am privit cu scepticism… într-un fel oarecare. Câţi nu vroiau după revoluţie „să facă şi să dreagă”, să răstoarne munţii, sau să ajungă milionari! Idei aveau cu toţii, doar baza materială le lipsea… şi poate priceperea.
Şi totuşi, în 1992, când m-am reîntors pe… strada Eminescu, am constatat mari schimbări la Cercul Militar din Oradea. Comandantul, istoricul şi filozoful, Ioan Ţepelea era într-o vervă intelectuală extraordinară. Devenise faimos în oraş! Proiectele lui prindeau viaţa. Aşa a apărut editura (personală) „Cogito”, revistele literare „Unu” (apariţie lunară), „Aurora” (revistă de literatură şi artă) şi „Aletheia” (revistă de ştiinţă şi dialog interdisciplinar), ambele cu o apariţie bianuală în format tip carte, editate în colaborare cu Universitatea din Oradea. Dar ce mai mare realizare a sa a fost fondarea Societăţii Oamenilor de Ştiinţă şi Scriitorilor din Bihor (SOSS), transformată în scurt timp în Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea). Pot zice că am fost onorat cu legitimaţia numărul 10… aproape de numărul membrilor fondatori. Conform statutului său, ASLA (Oradea) devenise o organizaţie cultural-ştiinţifică şi literară de creaţie, având ca scop popularizarea lucrărilor membrilor săi, potrivit exigenţelor valorilor locale, naţionale şi internaţionale. Trăsătura principală a fiinţării ei o constituia nevoia de cunoaştere şi afirmare prin creativitate ştiinţifică şi literar-artistică. Caracterul activităţii membrilor ASLA era legat de disponibilităţile creative ale acestora, fiind o organizaţie non-profit, apolitică şi cu respectul faţă de legile româneşti, U.E. şi internaţionale. Obiectivele organizaţiei vizau valorificarea creaţiilor prin popularizarea acestora prin mijloacele avute la dispoziţie (cărţi, reviste proprii, internet) şi cele ale sistemului media local, naţional şi internaţional. ASLA trebuia să-şi organizeze şi să-şi completeze în permanenţă bibliotecă proprie, atât din cărţile şi publicaţiile care le edita periodic, cât şi din materialele scrise şi publicate de membrii săi, sau din lucrări donate sau cumpărate din fondurile proprii. De o importanţă aparte au fost în sensul amintit, lucrările rezultate ca donaţie de la cele zece ediţii ale Saloanelor Internaţionale de Carte organizate de ASLA la Oradea între anii 1993-2002.
Iată ce consemna revista ieşeana „Poezia” despre acest fenomen cultural orădean: „Ioan Ţepelea este un fantast care demonstrează din 19 iunie 1992 că singura dimensiune a realităţii este cantitatea ei de imaginaţie. Nimic nu pare a rezista avântului său organizatoric şi dorinţei de a muta semnificativ centrul de greutate culturală spre provincia geografică. O somptuoasă CARTA A.S.L.A. editată la Editura Cogito, Oradea, 2003, ne pune la îndemână istoria acestei munci entuziaste. A.S.L.A. a fost, înainte de a deveni societate academică în regim privat, Societatea Oamenilor de Ştiinţă şi Scriitorilor din Bihor, fondată de un grup de 21 de membri fondatori la dată mai sus menţionată, conform procesului-verbal de constituire redactat de Ioan Derşidan. Printre cei 21 de fondatori îi regăsim pe Radu Enescu, Lucian Drimba, Ioan Moldovan, Ioan Simuţ, Liviu Borcea. Structura organizatorică a fost articulată pe două secţiuni, secţiunea de ştiinţe şi secţiunea de literatură, ambele secţiuni având birouri de conducere distincte şi un Consiliu director unic alcătuit din 9 membri. Un preşedinte (prof. universitar Lucian Drimba) şi doi vicepreşedinţi (preşedinţii de drept ai celor două secţiuni – prof. universitar Sever Dumitraşcu la ştiinţe şi criticul şi istoricul literar Ioan Simuţ pentru literatură) au asigurat nivelul înalt de reprezentativitate al Societăţii. Directorul executiv, cu rol de al treilea vicepreşedinte cu drept de parafă şi semnătură sub raport organizatoric, a fost poetul Ioan Ţepelea, director al Editurii Cogito şi al revistei de cultură Unu.”
Toate aceste realizări „ţepeliene” au avut un impact extraordinar în lumea culturală orădeana şi nu numai. La Cercul militar se organizau simpozioane culturale, artistice, se discuta literatură, se lansau cărţi… Aceste evenimente, câştigând tot mai multă credibilitate şi faimă au depăşit perimetrul oraşului Oradea şi au ajuns să fie cunoscute de foarte multe personalităţi româneşti din Bucureşti şi din alte focare de cultură urbană din ţară, fiind atraşi spre participare… şi colaborând cu dăruire atât la revistele ASLA cât şi la evenimentele de excepţie care se desfăşurau în tot mai cunoscutul lăcaş de cultură orădean. Aşa au făcut deseori act de prezenţa personalităţi locale precum: universitarii Constantin Mălinaş, Crenguţa Gânscă, Ioan Simuţ, Maria Alexandrescu, Mihai Drecin, Ioan Derşidan, Valerica şi Dumitru Draica, Valentin Chifor, profesori, jurnalişti, medici, artişti, scriitorii precum: Cornel Durgheu, Constantin Moşincat, Emil Roşescu, Iosif Popa, Nicoleta Tătaru, Radu Enescu, Pascu Balaci, Miron Blaga, Ioan Moldovan, Dimitrie Balan ş.a.; clujenii Mircea Zaciu, Virgil Bulat, Mariana şi Ion Istrate, Mircea Popa; bucureştenii Ana Blandiana, Ovidiu Drimba, D.R. Popescu, Liviu Stoiciu, Nicolae Ţone, Teodor Repciuc, Adrian Marino, Alexandru Paleologu, Nicolae Breban, Victoria Milescu, Rodica Elena Lupu, George Mirea, Octavian Paler şi Bogdan Lepadatu; moldovenii Cassian Maria Spiridon şi Adrian Alui Gheorghe; maramureşenii George Vulturescu şi Alexandru Pintescu; hunedorenii Eugen Evu şi Nicolae Szekely; timişoreanul Ioan Iancu şi Cornelia Chifu; constănţeanul Sorin Roşca-Rosentzveig şi mulţi alţii din România, dar şi din străinătate precum: Adam Puslojic, Srba Igjatovic, Moma Dimic din Serbia; Vasile Iliescu, Lucian Hetco, Teresia B. Tătaru, Gabriela şi Mircea Carp, Radu Anton Maier, Nicolas Catonay, Pavel Chihaia din Germania; belgienii Juliette Aderca, Arthur Haulot, Henry Lambert, Liviu Măsălar; australienii Raymond Roca, Ioan Miclău, Lucian Boz şi subsemnatul; canadienii George Elliot Clarke, Ion Paraschivoiu, Flavia Cosma…; Barutiu T. Arghezi şi Sergio Vaida din Elveţia; francezii George Astalos, Jean Poncet, Yves Broussard, Miron Kiropol; americanii Florentin Smarandache, Andrea Morehead şi Claudiu Mătasă…
Toate aceste întâlniri au fost benefice facilitând cunoaşterea şi crearea de legături strânse între producătorii de cultură românească din întreaga lume. ASLA deţinea în 2006 peste 500 de membrii din peste 20 de ţări ale lumii, majoritatea oameni de litere, artişti, universitari sau personalităţi din domeniul culturii.

Câteva date biografice
Ioan Ţepelea s-a născut în 3 iunie 1949 la Beznea, judeţul Bihor, România. Absolvent al Facultăţii de istorie şi filosofie a Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. A lucrat până în 1999 în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, fiind şef al instituţiei de cultură a armatei din garnizoana Oradea. Din 1995 a predat la Universitatea din Oradea cursuri de istorie a culturii şi civilizaţiei şi istorie a civilizaţiei şi a ştiinţei. În 1995 devine doctor în istorie al Universităţii „Babes-Bolyai”, desfăşurând şi o intensă activitate de cercetare în cadrul Filialei Oradea a Institutului de Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară din Bucureşti.
A fost iniţiator şi fondator al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte de la Oradea (ASLA), îndeplinind funcţia de preşedinte executiv. A fost membru al ASPRO, al Uniunii Scriitorilor din România şi responsabil al Reprezentantei Uniunii Scriitorilor din judeţul Bihor. În anul 2001 a devenit Membru corespondent al American-Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA), Branch Director – România. În anul următor a organizat în cadrul Universităţii din Oradea cel de al XVII-lea Congres ARA, deţinând funcţia de Congress Chairman (director organizator).

Activitate profesională şi ştiinţifică:
Ioan Ţepelea a absolvit Facultatea de istorie şi filosofie din cadrul Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca în anul 1980, obţinând media 10 (zece) la examenul de licenţă (sesiunea iunie a aceleaşi an). De asemenea, a absolvit Cursul postuniversitar de filosofie din cadrul Academiei de înalte studii social-politice din Bucureşti, tot cu media 10 (zece), în anul 1988. În anul 1995 a obţinut titlul de doctor în istorie, la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu teza „Campania armatei române din anul 1919 în Transilvania şi Ungaria” (îndrumător ştiinţific fiind prof. univ. Dr. George Cipăianu).
A lucrat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, ca ofiţer activ, din anul 1968 şi până în 1999, când la cerere a trecut în rezervă, având gradul de colonel. În ultimii 15 ani de activitate în cadrul M.Ap.N. a îndeplinit funcţia de şef al Instituţiei de cultură a armatei din garnizoana Oradea („Casa Armatei”, ulterior având denumirea „Cercul Militar”).
Din anul 1986 a devenit şi cercetător ştiinţific principal la Secţia Teritorială Oradea a Institutului de Studii Operativ – Strategice şi Istorie Militară din Bucureşti, calitate în care şi-a adus aportul la realizarea unor studii şi cercetări publicate în reviste de specialitate, în primul rând militare, la organizarea unor sesiuni de comunicări ştiinţifice pe plan local şi naţional.
Începând cu anul 1994, a iniţiat şi organizat, Salonul Internaţional de Carte de la Oradea, ajuns în anul 2001 la cea de-a IX-a ediţie, iar din anul 1997, Festivalul Internaţional de Poezie de la Oradea, care se desfăşura din doi în doi ani. Un alt eveniment de succes, iniţiat şi organizat de ASLA şi Universitatea din Oradea a fost Salonul Internaţional a Publicaţiilor Literare (ediţia a I-a, 27-29 mai 2001), la care au participat 16 reviste din România şi din străinătate (Franţa, Belgia, Australia, Rep. Moldova, Serbia, Spania, Italia, Germania şi Australia).
Începuturile preocupărilor ştiinţifice ale lui Ioan Ţepelea se leagă, îndeosebi, de istorie militară, de o colaborare strânsă şi permanentă la reviste de profil. În 1990, să implicat în fondarea, la Oradea, a revistei de cultură istorică Cetatea Bihariei, în care se regăsesc nenumărate studii şi articole – rezultat al cercetărilor proprii în domeniul amintit.
În calitate de secretar al Comisiei Române de Istorie Militară – Filiala Bihor, dar şi de şef al Instituţiei de Cultură a Armatei, din garnizoana Oradea, a fost iniţiatorul şi organizatorul a peste 100 de acţiuni culturale (sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane, colocvii, etc.) participând la nenumărate manifestări socio-culturale organizate pe plan local, naţional, sau în străinătate.
O mare parte din temele abordate în scrierile acestuia, cu prioritate cele din orizontul tezei de doctorat sau teme de cultură şi civilizaţie au fost publicate în revistele Aletheia, Familia, Convorbiri Literare, UNU, Revista de istorie militară, Cetatea Bihariei, Cele Trei Crişuri, Aurora, Tribuna, Luceafărul Poezia, Tomis cât şi în Anuarul Muzeului Ţării Crişurilor, în cele ale Insititutului de Istorie al Academiei, filialele din Cluj şi Iaşi. Începând cu anul universitar 1995/1996, predă la Universitatea din Oradea cursuri de Istoria civilizaţiei şi ştiinţei şi Istoria culturii şi civilizaţiei, destinat studenţilor de la facultatea cu profil tehnic-ingineresc. În 1998, prin concurs, devine conferenţiar universitar, titular al cursului de Istorie a ştiinţei şi civilizaţiei la Facultatea de Electrotehnică şi Informatică a Universităţii Oradea. Devenind profesor universitar a condus catedra de Discipline economice şi socio-umane în cadrul Universităţii din Oradea.

***
Cărţile sale istorice acoperă în general perioada 1918-1920, fiind premiate la târguri şi saloane de carte naţionale şi internaţionale. Între acestea se pot menţiona: „1919. O campanie pentru liniştea Europei” (1995), „1919. Sur le fronts de l’Europe nouvelle” (1996), „1919-1920. O campanie pentru linştea Europei. Bilanţuri paradoxale” (1997), „Republica celor 133 de zile” (1998), „Republica Roşie sau cele 133 de zile ale guvernării bolşevice în Ungaria anului 1919” (2000).
Alte cărţi de istorie la care este coautor sau colaborator sunt: „Menumorut” (1986), „Istoria României: Transilvania” (1999), „Interferenţe Româno-Americane în secolele XIX-XX. Politică, diplomaţie, cultură” (2002), „Cuprins din necuprins” (1998) şi „Locuitor în veşnicia devenirii” (2001), ultimele două menţionate fiind lucrări monografice (una despre istoria localităţii Beznea-Bihor, iar cealaltă despre istoria Universităţii din Oradea).
Printre lucrările publicate mai pot fi amintite şi „Cultură şi civilizaţie/ O discuţie la nivel de concepte” (1998), „Incursiuni în istoria culturii şi civilizaţiei” (2000), „Evul mediu sub raport intelectual” (2002), „Din preistorie la Evul Mediu. Evoluţii ale gândirii ştiinţifice” (2002), şi altele. A publicat peste 15 volume de versuri, fiind prezent în mai multe antologii apărute în ţară şi în străinătate.
A colaborat la diferite reviste din ţară cu o bogată creaţie literară (poezie, eseu, proză, critică, istorie literară): Poesis (Satu Mare), Tribună şi Apostrof (Cluj-Napoca), România Liberă, Luceafărul şi Contrapunct Sud (Bucureşti), Convorbiri Literare, Cronică şi Poezia (Iaşi), Tomis (Constanţa), Europe (Paris, Franţa), Journale de poetes (Bruxelles, Belgia), Agero (Stuttgart, Germania), Romanian VIP (Dallas, SUA), Apostrof (Belgrad, Serbia), Mihai Eminescu (Sydney, Australia), Iosif Vulcan (Cringila, Australia). De asemenea, în 1998, a publicat la Editura Prospeta din Belgrad, volumul de poezie Helderlin Izblizap (traducere: Adam Puslojic).
A fost prezent cu creaţii literare (poezie) în antologiile: „Voix de Roumanie” (Marsilia, 1999), „Vânătoare de vise” (Editura Cogito, Oradea, 1997), :Vid tystnadeus bord on Jon Milos” (Editura Symposion, Stockholm, 1998), „Antologia copilăriei” (Editura Emia, Deva), „Vise într-o linişte sumeriană” (Editura Cogito, Oradea, 2000).
A reprezentat România ca membru a unor jurii internaţionale precum: Festivalul-concurs „Jeunes Auteurs de la Bruxelles” şi festivale de poezie şi literatură din Franţa şi Elveţia. În iulie 1997, a fost ales presendintele „Casei Internaţionale pentru Poezie de la Oradea”, o filială a „Casei Internaţionale a Poeziei de la Bruxelles”.
Ca editor şi scriitor, a participat la târgurile de carte de la Frankfurt, ediţiile 1998 şi 1999, Paris (2000), Belgrad (1999, 2000), Bucureşti (1999, 2000, 2001), la saloanele de carte de la Marsilia (1998), Cluj-Napoca (1993, 1994, 1995), Iaşi (1999), Satu Mare (1997), Timişoara (1999, 2000), Deva (2000, 2001), etc. ocazie cu care a prezentat peste 100 de titluri din editura proprie sau alte edituri romaneşti sau străine. A fost invitat să participe şi ca membru a consiliului organizator la 2 ediţii ale Bienalei Internaţionale de Poezie de la Liége (Belgia).
Pe lângă activitatea de cercetare, a avut şi unele contribuţii în domeniul creaţiei literare, publicând 15 cărţi de poezie, bine primite de critică literară, dintre acestea unele fiind premiate astfel:
•    Premiul „M.G. Samarineanu” în cadrul evenimentului „Zilele Revistei Familia”, 1995, pentru volumul „Trup rădăcind printre părţi de vorbire”, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1994
•    Premiul Asociatei Scriitorilor din Cluj, 1996, pentru volumul „Intreptăţit la cădere în gol”, Editura Helicon, Colecţia Poesis, format Liliput, 1995
•    Premiul Revistei Convorbiri Literare, Iaşi, 1999, pentru volumul „Exilat pe tăişul de sabie”, Editura Junimea, Iaşi, 1998

Amintiri… de la congresul ARA
În octombrie 2001, Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte (ARA) l-a numit director pentru România a acesteia. În această calitate, a fost desemnat şi ca preşedinte a comitetului de organizare al celui de al XXVII-lea Congres ARA, care s-a desfăşurat în perioada de 29 mai – 2 iunie 2002, la Universitatea din Oradea, sub genericul „Diversitatea culturilor şi unicitatea civilizaţiei”.
Iată ce scriam în urmă cu zece ani despre o activitate de succes a celui dispărut: „După Liége, Cleveland, Montréal, cel de al XXVII-lea Congres anual, a fost ţinut la Oradea, oraş românesc cu mare tradiţie culturală. Eveniment de rezonanţă internaţională, congresul ARA a fost găzduit în capitala judeţului Bihor, datorită eforturilor făcute de prof. univ. dr. Ioan Ţepelea, preşedintele ASLA. Au fost invitate peste 500 de personalităţi din domeniul literaturii, artei, ştiinţei, militar, religios şi politico-administrativ, majoritatea fiind de origine română. O prezenţă de remarcat a fost cea a cunoscutului cosmonaut român, Dumitru Prunariu. O intensă activitate a desfăşurat, atât în cadrul Universităţii cât şi pe plan local, naţional sau internaţional pentru popularizarea cărţii, fie a celei de ştiinţă, fie a celei de literatură. (…) În paralel cu congresul ARA, Universitate din Oradea a mai găzduit şi Salonul Internaţional de Carte, ediţia a zecea, organizat de ASLA. Au fost prezente pe standuri editurile Cogito, a Universităţii (Oradea), Signata (Timişoara), Ex-Ponto (Constanţa), Saeculum, Vestala, Libra, şi Odeon (Bucureşti), Timpul (Iaşi), Emia (Deva), Dacia (Cluj-Napoca), Rexlibris (Sydney, Australia), Polytechnic International Press (Montreal, Canada), Prospeta şi Apostrof (Belgrad, Yugoslavia), etc .”

Puţină literatură de suflet:
Ioan Ţepelea era în primul rând poet. Aşa se declara el! Îi plăcea mult poezia… o scria cu drag şi cu suflet. Avea un talent deosebit. Poate dacă s-ar fi ocupat doar de aceasta ar fi ajuns pe culmi… I-am citit deseori versurile ca o relaxare, atunci când am vrut să evadez din lumea cotidiană. Am avut bucuria să aduc cu mine, aici la antipozi, mai multe volume semnate de prietenul meu. Am să vă reproduc câteva poezii care m-au pus pe gânduri: „Între astăzi şi mâine exist/ ca un scufundător de la Delos/ şi ca o pasăre din Corint/ mă încearcă sughiţul în somn/ caut o atlantidă a firii care/ de va fi va fi dincolo…// Între astăzi şi mâine ce vis/ mai rămâne atent la născare şi/ ce păreri silabisite de martorul timp/ se-nghesuie-n mine şi se prăvale…/ nici moartea nu ştie deşi
ea le ştie pe toate! (Existenţa). Şi poetul îşi deapănă firul vieţii parcă voind să se joace cu sinele său: „Alunecat într-o istorie a sinelui şi-a celuilalt sine/ a adevărului care se teme că-i prea departe de adevăr. Totuşi şi aici poate fi sau se poate naşte iluzia că este un adevăr…/ Adevărul mai întârzie când e adevărat!/ Alunecat cu numele tradus adevărul există/subzistă precum apa sau focul/ şi precum aerul sau pământul…/ Alunecat într-o istorie fără început şi fără sfârşit ! Mă întreb când şi când…/ Ce este eternitatea? (Alunecare). Zbuciumul şi-l dezvăluie numai mamei sale, mama care l-a iubit şi i-a îndreptat paşii, mama pe care a respectat-o până la moarte: „Mamă doar tu mă mai ţii ascultător/ în tulpina amară din gând şi-n urzicile/ din ascunsă copilărie… Eu redevin/ copilul scâncit şi-amestecînd lucrurile/ ca pe o grămadă de aer şi fum…/ Istoria la mine este o geografie perpetuă! (Mamă). Iubitor de familie, iubitor de părinţi, de copii, poetul îi pomeneşte în lirica sa: „Şi Ana şi Valentina şi Vioricile/ şi Stela şi Minodora şi Silvia/ şi doar Dumnezeu le mai ştie…/ niciuna nu este din Bucureşti deşi/ toate sunt flori din grădină şi toate/ mi-s adunate în palmă. Mirosul frăgarului/ cireşul şi plopul copilăriei/ uliţa ceartă şi armonia – valoarea simţirii/ brodată de tata şi mama…// dar vorba poetului: „Cine n-are părinţi…”/ e sigur culeasă din Ţarină! (Tata şi mama). Şi în sfârşit am să închei cu câteva versuri pe care le-am considerat că pot fi scrise pe crucea sa precum un epitaf: „Îţi mulţumim că ne-ai dat zborul/ şi cântecul şi bucuria şi jalea/ cuvântul şi râsul şi plânsul-o voce/ a firii tăcute molcome – La Beznea -/ de la Bercani până-n Groi e o lume anume/ în viaţă şi-n moarte-i credinţa în Tine! (Doamne).
Ioan Ţepelea, ne-a părăsit răpus de boală, într-o zi de luni, pe 26 martie 2012… S-a reîntors la matca, acolo la Beznea, unde s-a născut şi a copilărit. S-a reunit cu natura… pe care a iubit-o mult. Au rămas după el familia înlăcrimată, prietenii mâhniţi, şi scrierile sale care îl vor duce în eternitate… Fie-i ţărâna uşoară şi memoria veşnică!

George ROCA
Sydney, Australia
28 martie 2012
(la ora îmormântării sale)