Dan Caragea: Noua poveste a vorbelor (5)

Last updated nov. 7, 2020

ABSINT

(engl. absinthe, germ. Absinth, fr. absinthe, it. assenzio, sp. ajenjo, pg. absinto)

O primă remarcă privește formele din spaniolă și italiană. La bază, se află același etimon latinesc (absinthium „pelin”), doar că în timp acesta a evoluat fonetic, îndepărtându-se de sonoritatea originară.

În spaniolă, forma actuală se explică printr-o formă intermediară, *axenço, care a dat axenxo, apoi, ajenjo. În Evul Mediu și în Secolul de Aur înregistrăm multe variante ca acienzo, acienso, axengio, assensios, axiengo, asencio, asenjo, majoritatea contaminate cu incienso, „tămâie”. Spaniolii au și forma absintio, intrată pe cale cultă din latină, cu referire la plantă, și absenta, pentru băutură, din catalană, la rândul său din franceză.

Și în italiană apar foarte multe variante în Evul Mediu: ansintio, axenz, asxinczio, assençio, assenço, assentio etc. Astfel, se va ajunge la forma actuală assenzio.

La noi, „absint” apare atestat la Budai-Deleanu în Lexiconu romănescu-nemţescu (1818), ca intrat din latină. Negulici (1848) îl înregistrează ca „pelin” (plantă). Massim și Laurian, în primul nostru dicționar academic (1871), dau un spațiu aproape neverosimil derivatelor, în număr de șase. Ei recomandă forma absinthiu, mai aproape de etimonul latinesc, neluată însă în seamă de contemporani. Calea de pătrundere era tot latina.

Dicționarul Academiei (1913), coordonat de Sextil Pușcariu, reține doar sensul de băutură, după franceză: „O băutură alcoolică făcută, cu foi de absinthium („pelin”).” Prin urmare, este limpede că absinthium, glosat imediat ca „pelin”, nu putea fi un cuvânt rostit de popor.

Scriban (1939) este primul care înregistrează sensurile de plantă și de băutură:

„absínt m. (fr. absinthe d. vgr. apsintion, adică „fără dulceață”). Pelin. N., pl. urĭ. Rachiŭ verde preparat cu frunze și boboci de pelin. V. verdișor.”

În contemporaneitate, doar Dicționarul de neologisme (1986) dă ambele sensuri.

Pelinului (Artemisia absinthium) în se mai spune peliniță, iarba-fecioarelor, lemnul-Domnului, iar băuturii, zâna verde.

Să citim și câteva atestări literare din secolul trecut, toate cu referire la băutură:

„Ora aperitivului venea, ceasul verde, cum i se zice pe acolo, ceasul acela, când aerul miroasă a absint și când birourile și atelierele de pretutindeni își deschid porțile, dând drumul robilor muncii.” (D. Anghel, „Pelerinul pasionat” în Ramuri, VI, 9 [18], 10 oct. 1910, p. 4-7)

„Nicolae Damianovici e înalt și spătos, ca un chioșc de ziare, are ochii galbeni-verzui, ca absintul după ce l-ai amestecat cu apă, nasul turtit, urechile blegi, părul cenușiu și fața vânătă ca un apus de soare în largul mării.” (Ion Minulescu, Roșu, galben și albastru, 1924)

„Cu toții băură absint și oamenii urară lui Emanuel însănătoșire.” (Max Blecher, Inimi cicatrizate, 1937)

Deși mult mai puține, se pot găsi și atestări referitoare la plantă:

„«În Moldova», dzice dênsul [Paul de Alep], «în Țéra-românéscă și până la Moscova , spațiul câmpiilor dintre tóte erburile e acoperit mai ales cu absint.»” (Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, 1913)

„amintindu-ne peste veacuri fabuloasa exuberanță florală a grădinilor Galatei invadate de zarzări, pruni de Damasc şi migdali, de garoafe, roze, iasomie, crini galbeni europeni și absint, admirate în Iașul lui Vasile Lupu de Paul de Alep …” (Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri, prozator (profilul memorialistului), 1977)

Iată și parcursul etimologic:

ἀψίνθιον, apsínthion „iarbă amară” > lat. absinthium „pelin” > fr. (sec. XIII: absince) absinthe „pelin” și „băutură” > rom. absint. (atestările lexicografice din secolul al XIX-lea au ca temei latina)

Despre absint s-a răspândit credința că este o băutură toxică. De aceea, citez, adaptat, un articol de sinteză de pe Ziare.com care ne aduce lămuriri:

„A fost catalogat drept un simbol al alcoolismului, vector al criminalității, violenței conjugale, alienării și scăderii natalității. De aceea, în 1914, în zorii izbucnirii Primului Război Mondial, în Franța, Guvernul interzicea băutura cu gust amărui și lichiorurile similare.

Analizele chimice efectuate în 2002 si 2005 asupra licorii (existente în diferite puncte de desfacere) au demonstrat ca ea conține o medie de tujon de 20 mg per litru, în timp ce analizele din secolul al XIX-lea estimau 260 mg. Comunitatea științifică actuală afirmă că, dat fiind conținutul slab de tujon din absint, efectele toxice sunt inexistente.

O băutură bună este cea răcoritoare, foarte parfumată și florală, cu gust ușor amărui, corect distilată, ca în secolul al XIX-lea, asemenea celei savurate de Rimbaud, Baudelaire, Paul Verlaine sau Vincent van Gogh.”

Familie:

absintină, s.f. fr. absinthin. ► „Principalul agent chimic conținut este absintina , o guaranolidă dimerică, alături de anabsintina și thuiona.” (Paul Ștefănescu, Buruiana diavolului: incursiune în lumea plantelor magice, 2008)

absintist, s.m. fr. absinthiste, „băutor de absint”. Nu apare în dicționarele românești. Atestat în Scrisori către Ovid Densușianu, vol. III, 1979

absintism, s.n. fr. absinthisme. ► „Din absintul băut în cantităţi prea mari se poate da în boala absintismului, ceva asemănător cu alcoolismul.” (I. C. Drăgan, Noi, tracii, 1976)

absintomanie, s.f. fr. absinthomanie, „abuz de absint”. Nu apare decât în DOLR (2002).

ACACIE

(engl. acacia, germ. Akazie, fr. acacia, it. acacia, sp. acacia, pg. acácia)

Multă lume, și nu doar în română, crede că „acacia” este totuna cu „salcâmul” (În toate limbile mai sus menționate să păstrează această ambiguitate!). La noi, din latinescul „acacia” provin câteva regionalisme precum acaț, acațău, acație, acățiu, arcăț, toate pe filieră germană și apoi prin intermediere maghiară, și care numesc, local, „salcâmul”.

Încă din 1939, Scriban atrăgea atenția asupra confuziei, definind „acacia” drept:

acácie f. (lat. acácia, d. vgr. akakia). Bot. O plantă din familia mimozei ale căreĭ rude conțin gumă arabică. Alt nume (dat pe nedrept) salcâmului, care e papilionaceu.

În schimb, „salcâmul” este definit ca:

salcî́m m. (turc. salkym, strugure). Un frumos arbore leguminos papilionaceŭ care are florile așezate în formă de strugurĭ atîrnațĭ și care face păstărĭ (robinia pseudoacácia). – Și salcîmp (Munt.) și salcîn (Mold. nord). V. și băgrin, dafin, drog 1, mălin, rug și gledicie. – Salcîmu e originar din America de Nord, de unde, la 1630 [cultivat de Robin prima dată în 1601, n.n.], Francezu Robin ĭ-a adus semințele în Francia, și de aci s’a răspîndit în toată Eŭropa. În România a fost adus din sud, după cum arată șĭ numele luĭ. Se prinde și crește foarte ușor, și de aceĭa e întrebuințat acolo unde e nevoie de plantațiunĭ grabnice. E foarte propriŭ gardurilor viĭ. Împreună cu cătina, poate forma o barieră foarte grea de străbătut. Poate ajunge pînă la o înălțime de 25 de metrĭ, ĭar lemnu luĭ e bun și de foc, și de construcție, maĭ ales că rezistă bine la umezeală. Sînt și varietățĭ cu florĭ galbene, violete saŭ roșiĭ. Înfrunzește după ceĭ-lalțĭ copacĭ, dar în schimb își ține frunzele pînă la sfîrșitu luĭ Octobre.

Francezii diferențiază bine genurile arboricole: unul este arbust și se numește științific acacia (în franceza curentă: „acacia”), celălalt este arbore și se numește robinia (în franceza curentă: „robinier”). Cel din urmă a fost botezat astfel de Linée în onoarea lui Jean Robin (1550-1629), botanistul regelui Henric al IV-lea, și care a introdus copacul în Franța în 1601.

Tot așa va trebui să distingem și noi între „acacie” și „salcâm”, în ciuda confuziilor istorice sau regionale din limba noastră. După Dicționarul dendrofloricol, 1989:

ACACIA Mill., ACACIA, fam. Leguminosae. Gen originar din ținuturile calde ale Australiei și Africii, cca 450 de specii, arbori și arbuști (2-30 m înălțime). Frunze delicate, asemănătoare celor de ferigă, dublu-penat-compuse sau cu filodii. Stipelele lipsesc sau sînt foarte mici, pergamentoase, uneori transformate în spini. Flori în capitule rotunde, spice sferice sau oblonge, de obicei hermafrodite, galbene-strălucitoare, uneori albe, odorante, înveliș floral dublu. Stamine numeroase, libere. Caliciul și petalele, de multe ori, slab dezvoltate, încît floarea pare a fi formată dintr-un buchet de stamine lungi. Fructul este o păstaie (pergamentoasă, pieloasă sau lemnificată)

ROBINIA L., SALCÎMI, fam. Leguminosae. Gen originar din America de N și Mexic, cca 18 specii de arbori sau arbuști cu tulpini erecte și lujeri spinoși. Frunze imparipenat-compuse cu stipele în formă de spini. Flori (corolă cu 5 petale, 10 stamine cu filamente libere sau la bază puțin concrescute, mai scurte decît petalele) albe sau roz, mirositoare, în raceme multiflore, pendente. Fruct, păstaie liniară, turtită, cu numeroase semințe. Specii repede crescătoare, rezistente la secetă și ger, fără pretenții față de sol.

Pentru „salcâm”, cu speciile lui, există în română o sumedenie de sinonime:

(Robinia pseudacacia) (reg.) acățar, liliac, păsuiele (pl.), rug, vacație, lemn-alb, (Transilv.) acaț, (Ban.) băgrin, (Olt. și Munt.) dafin, (prin Transilv. și Ban.) pănar.
salcâm-galben = a) (Laburnum anagyroides) (reg.) bobițel, drob, grozamă, lemnul-bobului; b) (Cytisus nigricans) lemnul-bobului, (reg.) bobițel, drob, grozamă-mare; salcâm-japonez (Sophora japonica) = (rar) soforă, (pop.) salcâm-boieresc, (reg.) acație-boierească; salcâm-mic (Amorpha fructicosa) = (rar) amorfă.

„Acacie”, cu sensul de mai sus, este neologism. Apare înregistrat, cu sensul de salcâm, de către Negulici, în Vocabularul său (1848), cu două variante: „acaciu” și „acacia”. Este tratat riguros în dicționarul academic al lui Massim și Laurian (1871). Autorii spun că numele populare sunt „acaciariu” (sic!) și „salcâm”.

Și astfel credem că am încheiat disputa botanică și semantică pentru a combate echivocul.

În privința etimologiei, traseul ar fi acesta:

άκακία „acacie; spina aegyptia”> lat. acacia, -ae „idem” > fr. (sec. XIV) acacia „idem” > rom. acacie.

După MDA, acaț ‒ atestat la Polizu, Vocabular româno-german (1857) ‒ are o serie de variante: acațău, acație, acățiu, arcăț, toate explicate prin magh. akác, și desemnând „salcâmul”. În acest caz, din latină, cuvântul intră în germană, apoi în maghiară și, în cele din urmă, în română (regional).

ACAJU

(fr. acajou, it. acagiu, pg. acaju, caju)

„Acaju” este un alt nume dat „mahonului”, conform DEX (2009):

„Arbore din regiunea tropicală a Americii, al cărui lemn, de culoare roșiatică, este întrebuințat la confecționarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni).”

În lexicografia secolului al XIX-lea, „acaju” era un alt nume pentru „anacardier” sau pentru fructele acestuia („anacarde”). Apare în Vocabularul lui Negulici (1848), ca „acaju”, cu trimitere la „anacarde” (care nu este însă glosat). În Dicționarul limbii române (1871), este înregistrat sub numele de „anacardiu”, („anacard”; „acagiu” sau „acaju”), după italiană (variantele după italiană și franceză) de către Massim și Laurian.

Sextil Pușcariu păstrează în dicționarul academic din 1913 doar sensul de „mahon”, după franceză. Așa figurează și în dicționarele lui Șăineanu (1929) și Scriban (1930).

Numele de „mahon” a pătruns cel dintâi. Scrie Mihail Kogălniceanu în romanul său intitulat „Tainele inimii” (1848):

„Dl Felix își așază acum magazinul de bomboane într-o casă frumoasă, zidită de curând de d-lui, tot pe ulița mare, ceva mai la vale, cu antrelele mari și cu ferestre largi. Lăuntrul are să fie împodobit cu stâlpuri poleiți, cu oglinzi mari, cu bufeturi de mahon sculptate, cu mobile de catefe, încât Iașii nu va mai avea nimică de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului și a Vienei, orașele ce-i stau zi și noapte în ochi.”

Iată și câteva atestări pentru „acaju”:

„Dumnezeu le poruncea apoi să se îmbăieze și să-și ungă corpul cu elixir de smirnă, să-și frăgezească obrajii cu abur de lapte, fierbând la foc mic; să-și facă părul lucios cu unt; să-și lustruiască unghiile cu o pensulă înmuiată în esență de anilină de acaju.” (Panait Istrati, Chira Chiralina, 1934)

„O masă de acaju, o piesă de altfel destul de scumpă , socoti Hrisant Hrisoscelų, nu salva nimic din impresia de neprimitor pe care oaspetele o simțea …” (Eugen Barbu, Săptămâna nebunilor, 1981)

S-a presupus că ar fi pătruns în Europa prin intermediul portughezei, dar francezii (TLFi) resping ipoteza. Oricum, originea aborigenă braziliană este incontestabilă:

tupi aka’yu „acaju” > fr. acajou „idem” > rom. acaju.

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, în calitate de senior editor, cronici de limbă în publicația Occidentul Românesc din Spania. Din august 2019, redactor -șef .