100 de ani de România, 100 de ani de viitor

Problema fundamentală a aniversărilor este că, aproape invariabil, sunt reduse la nivelul unor discursuri idealizate despre trecut. Evident, meritul unei retorici care evocă momente simbolice ale prezenței noastre în istorie, care ne ajută să identificăm ce anume ne definește ca neam și cultură, sau care ne ajută să realizăm anvergura sacrificiilor făcute de înaintași, este absolut prin excelență. Problema apare însă atunci când translatăm aceste discursuri într-o foaie de drum pentru viitor.

Din acest motiv cred că acum, la ceas aniversar, trebuie să privim primii 100 de ani de România nu retrospectiv, ci perspectiv. Să privim către proiectul făurit de înaintași, dar să-l adaptăm prezentului, pentru că doar astfel putem să învățăm să ne construim împreună un viitor. Accentuez acest împreună, pentru că fiind o națiune mică, nu ne putem permite să abandonăm pe nimeni. Seva conceptuală a acestui împreună începe în fiecare comunitate, în fiecare casă, în fiecare dintre noi. Începe în România istorică, dar nu se termină la frontiera națională, ci în casa fiecărui român din diasporă.

Acum 100 de ani, România lui Ferdinand I, Întregitorul, arăta lumii întregi un sens național, născut dintr-o vocație europeană și un ethos bizantin. Arăta lumii că, sute de ani de ocupație n-au reușit decât să consolideze un sentiment de apartenență la un vis de unitate. Astăzi, însă, din acea Românie n-au rămas decât niște cuvinte zugrăvite prin cronicile vremii și vremelnica hartă a unei mari realizări. Astăzi, talvegul Prutului rupe Moldova în două, iar Cahul, Ismail, Cetatea Albă, Hotin, Cernăuți, Storojineț, Durostor sau Caliacra nu mai sunt județe românești, ci teritorii aparținând altor state. Astăzi, 4 milioane de români trăiesc în enclave de emigrație economică, dincolo de granițele patriei-mamă.

Așa că, cel mai bun exercițiu de patriotism este să privim înapoi și să înțelegem ce anume s-a împlinit și ce anume s-a pierdut pe drum din visul lui Decembrie 1918. Privit astfel, Centenarul, nu e decât o primă etapă, un prim moment, pe un lung drum al românismului. Un moment al reconcilierii cu noi înșine, dar și un moment al asumării responsabilităților, în care să ne întrebăm: Ce fel de neam vrem să fim? Cum vrem să fim cunoscuți în lume? Ce putem noi să oferim umanității?

Un moment în care trebuie să răspundem, aidoma înaintașilor care ne-au dăruit România Mare, atât chemării noastre europene și modernității, dar și unicității și autenticității eului nostru. Un moment al dărâmării tuturor barierelor și stereotipurilor derogatorii asociate cu identitatea noastră națională, pentru ca peste alți 100 de ani, să ne trăim românismul cu mândrie și nu cu sfială.

Și nu în ultimul rând, un moment al certitudinilor, al certificării față de noi înșine, că ne vom înfrunta necondiționat destinul. Așa că pe 1 decembrie 1918, când vom auzi imnul național și vom vedea tricolorul fluturând în piețele, pe străzile sau ulițele României, să celebrăm, odată cu cei 100 de ani de existență și alți 100 de ani de viitor.

Autor: Rudy Roth, Redactor-șef adjunct Occidentul Românesc

Citește și