06 – Influența maghiarei

Cam pe la 1100-1200 ar trebui situate începuturile pătrunderii influenței maghiare o dată cu stăpânirea Transilvaniei de către regatul ungur. Cred că e folositor să știți că numele etnic maghiar este cel drept și cel politic corect, pătrunderea lui fiind directă (mag. magyar). Ungur ne-a venit pe cale slavă (sl. ongrinu), vorbim frecvent de unguri, dar, deși nu are caracter peiorativ, căci așa se regăsește în multe limbi (numele țării este Ungaria), conaționalilor noștri nu le sună la fel de frumos, așa cum neamțul preferă să îi zicem german. Când îi apucă mânia pe români, aceștia le mai zic bozgori, ceea ce este la fel de jignitor ca și jidan în loc de evreu. Astea fiind spuse, cuviincioase și de cuviință, se ne întoarcem la limbă. Elementele maghiare nu depășesc în română 500 de cuvinte de bază, pe jumătate față de turcisme, și chiar mai puține, cu peste o sută, decât elementele germane. Să vedem mai întâi termenii curenți, dar și istorici, de care însă nu se putem lipsi, chiar dacă pentru unele am găsi sinonime: aldămaș (a bea/uda aldămașul, dar pe care românii, în marea lor majoritate, îl pronunță stâlcit: adălmaș), alean, aprod, ban (în sensul de „titlu boieresc”), bănui, belșug, bir, bâlci, bântui, bizui, brișcă, căprar (în sens de caporal), ceahlău, chibzui, chin, chip, cizmă, cotlon, dâmb, deșucheat, dijmă, dorobanț, dric, ducat, făgădui, ferăstrău, flintă, gazdă, gând, guler, ham, hârdău, heleșteu, haită, hotar, husar, îngădui, înverșuna, labă, lacăt, lăcaș, lăfăi, locui, marfă, meșter, mistui, mohor, neam, oraș, palincă, pandur, panglică, pârcălab, pildă, pușcă, raită, răvaș, sălaș, seamă, sicriu, șoim, tăgădui, tâlhar, tobă, țânc, tocană, uliu, uriaș, uric, vamă, viclean (mai întâi hiclean), viteaz și vizitiu.

Să limpezim acum unele cuvinte istorice, titluri și demnități, al căror sens, de multe ori, ne scapă. Lecția nu este doar lingvistică ci și politică.

Chiar dacă pomenim adesea de Bănie, de Cetatea banilor, atunci când vorbim de Craiova, sau când evocăm frumosul Banat, nu toată lumea știe că acestea vin de la ban, iar banul era un conte care administra provinciilor de la granița de sud ale regatului. Muntenii au adoptat cam prin secolul al XV-lea acest titlu, cu sensul de mare dregător, ajungând sa fie cel mai de seamă titlu boieresc din Țara Românească în veacul de mijloc. Cuvântul pare, în originea sa îndepărtată, mongol sau avar. După Al. Ciorănescu, se regăsește în Castilia, sub forma bajan, însemnând nobil, dar nu are legătură (deși au presupus-o unii lingviști) cu banii, în sens monetar, a căror etimologie încă nu a fost deslușită.

Când Eminescu spune, în Scrisoarea III,Și de n-o fi cu bănat,/ Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat”, a nu cu bănat înseamnă „a nu lua fi luat în nume de rău”. Cuvântul este tot maghiar, dar sensul aici este diferit. „Cu ochii plini de lacrimi și bănat”, scrie Coșbuc, adică plini de jale. Pentru marii clasici, Eminescu, Creangă, Slavici, cuvântul era viu, astăzi însă, cu siguranță, uitat.

Pârcălab era în Transilvania și, apoi, și în Țara Românească strângătorul de biruri. În Moldova, la 1488, era administratorul unei cetăți sau cârmuitor al unui ținut. La origine, este un termen german Burggraf, care devine în maghiară porkoláb. Este interesant că dintr-o persoană care aduna birurile, pârcălabul „urcă în funcție” devenind, la noi, un boier de rang cu atribuții administrative, judecătorești și militare. A mai însemnat staroste sau temnicer, ceea ce dovedește un semantism bogat. „Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de noblețe, ci au servit numai a desemna diversele funcții din țară.”, scrie Vasile Alecsandri în Din albumul unui bibliofil…

În Transilvania evului mediu, nobilii de rang inferior se numeau nemeși (mag. nemes). În Moldova, nemeș era un om avut, cu mult pământ, dar fără titlu boieresc. Dacă ban, prin condiționări geografice, a pătruns în Muntenia, nemeș este exclusiv transilvan și moldovean.

Cuvântul aprod mi s-a fixat în minte când am citit Aprodul Purice al lui Costache Negruzzi, la 1837. Și Bolintineanu a scris despre el („S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran./ Când s-abate calul marelui Ștefan,/ Purice-i oferă calul său îndată./ Domnul nu ajunge scara ridicată.”), în ale sale mitografii istorice. Bănuiesc că nici voi nu vă amintiți de un alt aprod mai faimos. Sensul cuvântului am să-l transcriu după Dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu:

apród (aprózi), s. m. – 1. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. – 2. Slujbaș care păzea sălile și introducea publicul în unele instituții. Mag. apród „paj” de la apró „mic” (Cihac, II, 476). Apare pentru prima oară într-un document slavo-român din 1443.

Ideea de slujbaș fie la curte, fie la judecătorie este limpede. Mai târziu, aprodul devine dregător, și acesta este primul sens pe care i-l dă DEX-ul. Să citim acum povestea aprodului moldovean, pentru a vedea cum ridicările și coborârile în rang au fost, în țările noastre, mereu la cheremul domnului. Aidoma, și sensurile acestor maghiarisme.

„Matei Corvin se hotărî, dar, a pedepsi pe Ștefan al nostru de nesupunerea și mai ales de ridicarea armelor în contra lui. El însărcină pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca să intre în Moldavia, în capul unei armii numeroase. Domnul, înștiințat de năvălirea dușmanilor în țară, porunci a se buciuma de război și, în curând, strângându-și slujitorii și gloata, întâlni pe maghiari, zic unii la Cașin, iar alții la Șcheea, pe Siret. În vremea bătăliei, Ștefan alerga unde primejdia era mai mare, încât, în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, și începuseră a suna de biruință, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi, făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ștefan, fiind însă om mic și neputând a se arunca pe șa: «Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliță, și vino de te suie pe mine și încalecă». Voievodul, așa ajutat de slujitorul pus în brânci, încălecă și, dând pinteni: «Sărace Purice, îi răspunse, de vom scăpa, eu și tu, îți voi schimba numele și, din Purice, te voi face Movilă». Ștefan, dar, călare, îmbărbătă iarăși pe ostașii săi, speriați de vestea morții sale. Fața bătăliei se schimbă; Hroiot, rănit, căzu în mâinile unui oștean, care, tăindu-i capul, îl puse într-o suliță, purtându-l în semn de izbândă. Această priveliște isprăvi de a arunca spaima între dușmani și puse capăt luptei. Ungurii fură deplin împrăștiați și luară drumul țării lor, mai cu grăbire decât veniseră. Ștefan biruitor nu uită pe aprodul Purice; după ce mulțumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfârșit al războiului, el făcu pe Purice armaș mare și-i schimbă numele în Movilă; noul boier merită într-atât bunătățile domnitorului, încât ajunse la cele întâi ranguri a țării și fu trupina familiei Movilești, care în urmă a dat Moldovei și Poloniei atâția principi, și astăzi o vedem iarăși căzută în ticăloasa stare a răzeșilor.” (M. Kogălniceanu, Ștefan cel Mare în târgul Băiei)

 

Citește și