03 ― Matca limbii române

Mugur de fluier (Phoenix)

Dacă limba noastră este neîndoios neolatină, albia este totuși geto-dacică, limba triburilor autohtone care coboară, la rândul lor, din traci și din iliri. Tracii de nord au fost numiți geți, de istoricii greci, și daci, de către cei romani. Se pare că migrația tracilor a pornit din Carpați (carpii erau un alt neam tracic) întinzându-se din Moravia (la vest) până la Nipru (la est), pentru ca la sud să atingă poalele Olimpului și insulele egeene. Firește, pe un teritoriu atât de vast, traca nu putea fi un idiom omogen. Indigența datelor nu permite însă speculații. Tot ce putem scoate la iveală, ca zăcământ străbun, sunt elementele comune cu albaneza, limbă tracă, dar și cu aspect ilir. Despre iliri știm că erau răspândiți pe o arie mărginită de Adriatică, de un hotar ce urcă, la nord, dinspre Istria până în Pannonia superioară, și care coboară, în peninsulă, până în Calabria, incluzându-i pe veneți. Sa vedem acum ce șoptiri ne-au ajuns din gura tracică. Al. Rosetti, sintetizând, arată că sufixul adjectival –esc/-ește ne vine din adâncuri: omenesc, bărbătește, București (derivat din Bucur, întrutotul tracic). În vocabularul geografic, s-au păstrat unele nume de râuri traco-ilire: Buzău, Criș, Mureș, Timiș. O celebră baladă românească începe astfel:

Pe Argeș în jos,

Pe un mal frumos

unde Argeș si mal sunt, desigur, anteromanice.

Marelui fluviu al lumii noastre i s-a spus: Istros (trac), Danubius (latin) și apoi Dunăre, iar acesta întruchipează, metaforic, pentru mine, curgerea istorică a limbii, cu afluenți despre care voi vorbi pe îndelete, dar și cu aluviunile încă necunoscute. Din matca acestui fluviu, s-au păstrat, în ordinea importanței, o serie de cuvinte de bază: moș, fărâmă, groapă, copil, murg, brad, gata, cioc, curma, fluier, fluture, mânz, țarc, mugur, văpaie, căciulă, măgar, rață, strungă, bucura, bulz, gălbează, grumaz, grunz, vatră, zgură, olog, scrum, traistă, mazăre, pălărie, pârâu, zgardă, baligă, căpușă, cioară, copac, hămesi, măgură, mire, năpârcă, pală, sâmbure, șopârlă, țap (etimologie multiplă), balaur, barză, ciut, coacăză, mal, mărar (etimologie multiplă), mânzare, păstaie, rânză, stavă, viezure (după Mihai Dinu, Personalitatea limbii române, Cartea Românească, 1996, p. 85). Mai trebuie adăugate, fie și pentru savoare: brânză (nesigur), brâu, buză, cătun, ceafă, ciuf, droaie, gard, ghimpe, gușă, jumătate, mare (adjectiv, opusul lui mic), noian, pupăză, scăpăra, spuză, țeapă, urdă etc. Numărul total variază între 150-175 de cuvinte de bază, fără a lua în calcul și derivatele. Și pentru că am pomenit de socotit, se spune că tiparul de formare a numeralelor cardinale (unsprezece, doisprezece… nouăsprezece) ne vine de dedesubt, din substrat. După cum se vede, multe cuvinte sunt puternic ancorate în limba noastră cea de toate zilele. Am să vă suscit imaginația căutând expresivități care să dezvăluie duioasele împreunări între vechile elemente și fondul latinesc.

„Pe copil îl aduce barza, care își face cuib în copacul din fața casei. În cătunul îndepărtat, noaptea vine Moș Ene pe la gene, iar iarna, prin noiane de zăpadă, Moș Crăciun, aduce bradul, daruri în traistă și bucurii. Pe câmp se aud ciorile croncănind. Când copilul se face mare, el se joacă cu mânzul, duce murgul în grajd, adună rațele în țarc, aude pupăza în tei, aleargă după viezuri, prinde fluturi și ademenește animale în cursă. Cântă din fluier și poartă căciulă sau pălărie. Hămesit de foame, mănâncă brânză sau urdă, bulz de te lingi pe buze, o strachină cu mazăre sau o ceafă de porc în spuză, cu pâine scoasă atunci din vatră.” Să mi se ierte această parafrază călinesciană, care îmi stă ca un ghimpe în suflet, dar nu văd altă cale mai bună decât aceea de a spune povestea vorbelor, pentru ca să ne aducem aminte cu bucurie de gustul înmiresmat al sâmburelui străvechi. Ovidiu, exilat la Pont, zicea că ar fi tocmit niște versuri în barbarul grai getic. Al. Piru a văzut în imaginarul poetului nașterea literaturii române. Firește, o exaltare, azi aproape hazlie. Dar sonoritatea arhaică nu a încetat să străbată timpurile până la noi. Și nu se va curma.

Dan Caragea – Critic literer

 

Citește și